La începutul săptămânii, când mă întorceam acasă de la serviciu, stăteam la semafor când am văzut pe jos un boboc de trandafir, închis şi cu tulpina foarte scurtă, semn că se pierduse de vreun buchet mai mare. Nu ştiu ce anume m-a făcut să-l ridic şi să-l pun în geantă, nu părea că mai are vreo şansă să înflorească. L-am pus totuşi în apă şi l-am aşezat pe pervaz, la geam. Astăzi am remarcat că s-a deschis, că e un tradafir roz perfect frumos şi sănătos.

Şi a fost nevoie de un boboc de trandafir rupt ca să-mi aduc aminte încă o dată să nu subestimez niciodată capacitatea cuiva de a înflori chiar şi atunci când pare să nu mai existe speranţă. E nevoie de încredere, de resursele şi lumina potrivită şi, foarte important, de timp.

Aşa că, după ce ne-am plantat cu grijă visurile, după ce le-am pus apă şi le-am lăsat la soare şi la aer, să avem răbdare şi vor înflori. Odată cu noi. Şi să dăm totuşi o şansă (sau chiar două) lucrurilor dorite care par imposibil de întâmplat. S-ar putea să ne iasă, s-ar putea să nu ne iasă. Dar noi să fim cu inima împăcată şi neîndoită că am încercat şi am făcut tot ce s-a putut.