M-am întins aseară în pat pe la 7 cu gândul să aţipesc o oră şi m-am trezit că am aţipit în total vreo 13 ore pentru că m-am mai ridicat din pat abia azi dimineaţă la 8. N-am fost la vreo nuntă sau botez şi nici n-am pierdut o noapte prin cluburi ci a fost, cel mai probabil, modul corpului meu de a-mi spune că are nevoie de o pauză în care să-şi refacă energia pe care am tot tras de el să mi-o dea să fac toate lucrurile pe care mi le-am pus în gând.

Săptămâna asta (cam ca în aproape toate săptămânile din ultimele două luni şi jumătate) am fost la sport în 5 zile din 7. Rezultatele se văd deja, lucru care mă aduce mai aproape de obiectivul pe care mi l-am setat şi-mi dă bucuria de a continua în acelaşi ritm, cu drag şi energie, fără sentimentul că mă chinui sau că fac ceva contra voinţei mele.

La fel ca în sport, şi în toate celelalte aspecte ale vieţii lucrurile importante se obţin cu muncă, efort, investiţie, angajament, perseverenţă. De aceea este esenţial să nu renunţi imediat ce dai de greu sau te împiedici un pic. Există un moment în timp ce faci un exerciţiu care-ţi solicită corpul mai mult decât crezi tu că poate el să dea, moment în care tendinţa este să te opreşti. Este aproape magic cum funcţionează cuvintele antrenorilor “nu renunţa”, “hai că poţi”, “hai că merge”, “încă puţin”. Se produce în creier instant un switch care te face să mai poţi. În viata de zi cu zi avem ocazia să fim proprii antrenori şi propria galerie şi să ne repetăm, atunci când dăm de greu, că mai putem încă opt (minute, ore, zile, luni, ani, kilometri, ce vreţi voi).

Şi îmi asum riscul ca mulţi dintre cei care vor citi să-şi dea ochii peste cap (aşa cum probabil şi eu aş fi făcut-o acum ceva timp) şi să închidă postarea bullshit motivaţională sau cum o va numi fiecare. Şi vor face asta pentru că, aşa cum nu am fost nici eu de multe ori, nu vor fi încă pregătiţi să recunoască faptul că stă în puterile noastre şi ne suntem datori nouă înşine să facem mai mult pentru noi şi să consumăm mai puţină energie pentru a ne plânge şi să o folosim mai degrabă pentru a ne aduce mai aproape de lucrurile pe care ni le dorim şi mai aproape de starea de spirit pe care o merităm.

Am consumat prea mult timp plângând sau plângându-mă (asta în timp ce probabil că mă plângeam şi de faptul că n-am timp). Nu-mi amintesc exact momentul în care am trecut de la “nu mai pot” la “mai pot un pic” pentru că lucrurile s-au întâmplat treptat şi în timp şi a fost necesar un efort din partea mea să schimb nişte lucruri care-mi păreau de neschimbat.

Şi trebuie să avem rabdare cu noi. Un abdomen frumos lucrat (cu o idee de pătrăţele) nu se face nici într-o lună nici în două şi nici în trei. Şi cu siguranţă că nu se face după 10 abdomene făcute prost într-o seară, când şi când. Şi uneori ne vom simţi norocoşi şi vom crede că ni s-au întâmplat lucruri din senin sau că altcineva ne-a aliniat planetele favorabil. Şi vom crede că am obţinut cu uşurinţă un lucru pe care ni l-am dorit foarte mult. Acela va fi de fapt momentul în care suntem răsplătiţi pentru efortul, răbdarea şi munca noastră care au devenit atât de parte din viaţa noastră încât nu le-am mai perceput ca pe ceva chinuitor şi obositor.

Şi vor mai fi momente în care vom avea nevoie de pauză şi în care este în regulă să ne dăm timp să ne refacem corpul şi mintea. Să dormim 13 ore dacă trebuie sau să petrecem o sâmbătă stând degeaba fără să ne simţim vinovaţi pentru asta.

Văzusem recent într-un film o scenă în care o fetiţă de vreo şase ani îşi întreba tatăl “de ce ne trezim dimineaţa, de ce mergem la şcoalăm de ce ne culcăm, de ce o luăm de la capăt la fel în fiecare zi”. Nu-mi amintesc ce i-a răspuns tatăl iar scena am luat-o big time din context pentru că Sex Tape este de departe cel mai puţin profund film pe care l-am văzut în ultima vreme. Dar ştiu însă că şi eu mi-am pus de multe ori aceeaşi întrebare, n-am nici acum vreun răspuns. Ştiu doar că avem o viaţă şi, atât timp cât o avem, ne suntem datori să o trăim cu drag de ea.

Şi când ne-o fi mai greu şi vom crede că nu mai putem, să respirăm profund, din abdomen, şi ne aducem aminte că…încă opt.