Cine mă citeşte sau mă cunoaşte de ceva timp ştie că am perioade în care mă apuc de câte un serial şi nu-l mai las până nu-l văd tot. Asta înseamnă că zile întregi, profit de orice ocazie ca să mă uit la el (în timp ce mai fac şi alte lucruri prin casă, după ce m-am familiarizat deja cu vocile personajelor, doar îl ascult). De vreo trei luni de când e pauză de vară la multe seriale, n-am reuşit să mă apuc de nimic nou. Am eşuat iremediabil cu Game of Thrones. Să mă ierte toate prietenele mele dragi care mi l-au recomandat. I’m sorry. I can’t. Please don’t hate me (apropo de seriale, ştiţi de unde e replica asta?) Am încercat. După ce am văzut cinci episoade din primul sezon şi episodul cinci de vreo cinci ori pentru că mereu uitam ce s-a întâmplat când să mă apuc de episodul şase am zis să fac ca în melodia aceea difuzată acum des la radio “haide să terminăm/de ce mai stricăm/că nu găsim deloc ce căutăm/hai s-o terminăm/nu vreau nimic de la tineeeee”.

Aveam oarecare dubii că eu sunt de vină şi nu Game of Thrones aşa că nu îndrăzneam să mai pun mâna pe alt serial de teamă să nu aflu că de fapt it’s me, not them. Dar uite că vineri seară, am îndrăznit să deschid primul episod din “Orange is the New Black” şi să-mi dau seama că vom avea o relaţie de durată. Şi m-am liniştit că încă sunt eu cea care se uită la câte opt episoade deodată, cea care adoarme cu capul pe tabletă în loc de pernă, cea care nici cu mascara nu se mai dă fără să arunce un ochi la serial.

M-am liniştit că încă sunt eu dacă prind drag de personaje şi situaţii şi dacă mi se face dor peste zi de nişte oameni fictivi pentru care mă şi îngrijorez puţin uneori. Că pot să râd şi să plâng (vorba vine) şi să mă deconectez total (sau măcar parţial) de diversele probleme de peste zi. Dar prea multă vorbă înseamnă prea puţine episoade aşa că o sa keep it short. Urmează episodul nouă. Şi zece (pe care cel mai probabil voi şi adormi).

Long live seriale dragi. Mulţumesc, Raluca, pentru recomandare!