Ştiţi sentimentul ăla în care sunteţi rupţi de oboseală însă cu toate astea nimic nu vă poate şterge zâmbetul de pe faţă? Cam aşa mă simt eu acum deşi corpul meu e atât de obosit că mă mir că mai simt ceva. Şi mare noroc că de regulă scriu cu mâinile şi nu cu picioarele pentru că un xbody ieri şi 11 kilometri de alergat azi aproape că m-au dovedit. Şi spun aproape pentru că a fost o zi perfectă şi nicio oboseală din lume nu poate să concureze cu bucuria care-mi aleargă acum prin suflet. Şi tare mi-e drag de toţi oamenii minunaţi pe care îi cunosc dar şi pe cei pe care nu îi cunosc dar prin mijlocul cărora am alergat. Şi tare mi-e drag de colegii care mi-au fost alături dar şi de foştii mei colegi cu care am avut ocazia să mă revăd astăzi.

Şi când deschid pagina noastră de Galantom şi văd câte donaţii a primit Hospice Casa Speranţei prin noi, bucuria e şi mai mare când văd că oamenii încă vor să facă bine. Şi pentru asta vă mulţumesc şi mă înclin în faţa voastră!

Maratoane de bucurii să alergaţi toată viaţa, de oricare vă doriţi voi mai tare!