Deşi sunt o persoană extrem de activă şi sar oricând pe orice vreme în încălţări ca să plec pe undeva, să mă văd cu cineva sau să fac ceva sau să ajung la vreun eveniment, sunt unele sâmbete, ca aceasta, în care mă bucură nespus să stau în pătură, cu o cafea caldă la ibric în braţe, să recuperez din ce articole aş fi vrut să mai citesc dar n-am găsit timp, să ascult muzică şi, dacă mă loveşte inspiraţia, să scriu ceva în jurnalul meu virtual pe care-l împart cu drag cu voi. De obicei în dimineţile de sâmbătă îmi iau şi porţia de Anatomia lui Grey însă de data aceasta n-am rezistat şi am văzut azi noapte cel mai recent episod.

Ceva de pe Facebook, nu contează ce pentru că nici eu nu ştiu ce, mi-a dus gândul în direcţia conceptului de fericire în online. Şi de aici am pornit să caut în Dexonline să văd care este definiţia fericirii. Şi sună cam aşa, scurt şi la obiect: Fericire = Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

Ştiu că am o sâmbătă liniştită şi totuşi  risc să mă bag singură în gura lupului virtual dacă scriu despre concepte atât de mari care pot fi luate foarte personal însă, ascultaţi/citiţi până la capăt.

Eu însămi m-am trezit în trecut comentând că oamenii postează pe reţele de socializare lucruri care îi face să pară perfecţi şi fericiţi însă eu, cunoscându-i pe unii dintre ei, bănuiam că vieţile lor sunt departe de a fi perfecte. Am greşit. Acum văd lucrurile din cu totul o altă perspectivă. Acum ştiu că oamenii (mă includ şi pe mine) postează momente de perfecţiune şi fericire care sunt reale şi autentice în momentul acela pentru ei. Nu este nicio minciună şi nicio manipulare de percepţie şi nici nu vor să te facă să crezi că ei sunt altceva decât sunt. Dacă revenim la definiţia fericirii pe care am scris-o mai sus, dex-ul spune că fericirea este o stare de de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Îi dă însă vreo limitare de timp? Sigur că nu. Fericirea poate să dureze preţ de un selfie cu un pahar de vin şi o prăjitură.

Dacă după starea aceea de mulţumire intensă şi deplină pe care am postat-o pe Facebook încep să plâng o oră fără oprire când citesc un articol cu mărturia emoţionantă a unei supravieţuitoare din Colectiv, asta înseamnă că momentul meu de fericire nu a fost real? Ar fi trebuit să pun un selfie cu mine plângând ca să fiu mai autentică? Nu cred. Chiar nu cred deloc.

Ceea ce uneori nu vedem destul de clar este că nu există neapărat o separare între fericirea din online şi cea din offline. Dacă punem pe Facebook o poză cu noi zâmbind şi apoi ne cuprinde o tristeţe, o tratăm în offline la fel cum o tratăm şi în online. Ne recompunem şi ieşim din casă cu zâmbetul pe buze. Nu e ca şi cum dacă am o zi proastă postez poze de fericire dar pe holuri la birou tun şi fulger şi plâng. Nu. Faptul că în online alegem să arătăm doar anumite lucruri este la fel cum şi în offline alegem să facem acelaşi lucru. Este doar diferenţa dintre trăirile noastre foarte private şi trăirile pe care alegem să le împărtăşim şi cu ceilalţi. Ambele la fel de adevărate, autentice, şi ambele parte din componenţa noastră de oameni.

Am făcut apoi o analiză a profilului meu de Facebook, nu al altcuiva, m-am uitat la ce poze am postat şi la ce articole am scris să-mi dau seama dacă vreodată, din greşeală, am împărtăşit cu voi, vreun moment în care păream fericită dar nu eram. Şi nu am găsit nicio astfel de poză. Pentru că fiecare moment pe care l-am arătat a fost un moment real şi autentic de fericire pentru mine. Că a durat un minut, o oră, o zi, o săptămână, asta e mai puţin important. Dar a fost un moment real. Chiar şi pozele pe care le-am pus după alergări lungi de 21 de km în care Da! aveam dureri mari. Şchiopătam realmente cu zâmbetul pe buze atât în offline cât şi în online pentru că pentru mine era un moment de fericire şi mândrie pe care am ales să-l împart cu voi. Nu e ca şi cum după poză m-am aşezat pe jos şi m-am tăvălit de durere. Nu!

Dacă postez poze de la locul meu de muncă în care arăt fericită înseamnă că am jobul perfect şi totul e mereu perfect şi atunci prietenii mei apropiaţi la care mă mai plâng uneori ar putea să comenteze că nu e real ce postez? Nici pe de parte. Fiecare moment pozat şi postat de la locul meu de muncă a reprezentat o fericire reală de a mă afla în acel moment la locul potrivit şi cu mândria lucrurilor pe care le-am făcut şi bucuria oamenilor care s-au bucurat şi ei de lucrurile pe care am reuşit să fac. Iubesc ceea ce lucrez! Cu bune şi cu rele. Dar aleg să le postez pe cele bune. Pentru că sunt mai multe şi mai intense şi ele sunt cele care îmi definesc meseria pe care am puterea să mi-o creez şi personalizez aşa cum simt că are sens pentru oamenii pentru care şi cu care lucrez. Plus că nici n-aş putea să le postez pe cele mai puţin bune, lucrez în HR, confidenţialitatea este jurământ.

Dacă un părinte postează poze cu copilul care râde şi se bucură înseamnă că vrea să pară că asta e starea permanentă de fericire? Că nu e obosit, că nu schimbă scutece, că nu se trezeşte de zece ori pe noapte? Vrea să pară că este părintele perfect? Nu vrea să pară. Poza cu zâmbetul copilului este un moment real şi autentic de fericire pentru el  pe care-l împarte şi cu restul lumii. Chiar dacă după aceea intervin momentele în care este rupt de oboseală pentru că n-a mai dormit de doi ani consecutivi.

Ca să concluzionez, în caz că aţi avut răbdare să citiţi până aici, nu cred că prin stările de mulțumire sufletească intensă și deplină pe care le afişăm fie în online fie în offline ne arătăm ca fiind alţii decât suntem în realitate. Acele momente sunt parte din noi şi alegem să împărtăşim câteva dintre ele şi cu prietenii noştri. Asta nu ne face sub nicio formă falşi sau manipulatori a propriei imagini ca să dăm bine în faţa altora. Să nu intrăm totuşi, vă rog, în vreo polemică legată de vedete sau alte personalităţi, eu vorbesc aici despre oameni ca mine şi ca tine!