Apărut la Editura Humanitas anul acesta, lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, Cum să fii fericit în România este un volum de poveşti în care 17 scriitori români contemporani ilustrează, fiecare în stilul propriu, răspunsul la întrebarea care poate s-a regăsit pe buzele tuturor cel puţin la un moment dat în viaţă: Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în România?

Drept cadou de Ziua Naţională a României, să vă dau să gustaţi un pic din fericirea şi din savoarea României expuse în această carte, prin câteva pasaje, poate poate vi se face suficientă poftă cât să o citiţi şi să o păstraţi în bibliotecă, pentru o eventuală lectură ulterioară.

“Să fac mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseala fizică în imposibilitatea de a gândi, în abolirea conştiinţei. De îndată ce încetez să mă mişc, urâtul mă copleşeşte din nou şi totul redevine insuportabil.”

“Fericirea şi nefericirea fiind un rău aproape la fel de mare, singurul mod de a le evita este să fii detaşat de toate.”

“Nimeni nu strigă în gura mare că-i sănătos şi că e liber: şi totuşi asta ar trebui să facă toţi cei care posedă această dublă şansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi conştienţi de fericirea noastră”. [Emil Cioran]

“În prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta […] Cu cât îţi merge mai rău, cu cât greutăţile sunt mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc inextricabil, cu cât pericolul te sfrutează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.” [Nicolae Steinhardt]

“Roşia autohtonă (chiar şi roşia galbenă, care nu e aşa fiindcă e încă verde, e galbenă de la neamul ei), combinată cu telemeaua devine hrana zeilor, cele două se potenţează reciproc într-un duet inegalabil. Conaţionalii din diaspora, odată reveniţi prin locurile natale, mănâncă brânză cu roşii dimineaţa, la prânz, la cină şi noaptea la trei, cu ochii-n lacrimi şi papile fericite.”

“Lăsând la o parte aserţiunea răuvoitoare cum că cea mai mare greşeală din dieta românilor este că se mănâncă unii pe alţii, neluând în seamă nici dihonia molipsitoare stârnită de talk-show-urile TV, în care disputele politice cuprind 90% din spaţiul de emisie, românii continuă să aibă mulţi prieteni folositori. Încă de la Caragiale, lanţul slăbiciunilor funcţionează perfect, fiecare dintre noi are câte un prieten care e prieten cu un cardiolog, un depanator de aer condiţionat sau un specialist IT: Ştii pe cineva la fisc, ai pe cineva la Arhivele Statului, dar la Spitalul Militar? Ai un parchetar? Circuitul electric al recomandărilor prietenoase merge non-stop, fără scurtcircuit.” [Anamaria Smigelschi]

“Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economică a unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma să dispară. Esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eveniment, o şansă electrizantă, o sărbătoare. Pentru estic, “subînţelesul” vesticului era o utopie. De aceea, când, din întâmplare sau prin excepţie, sau prin arbitrara magnanimitate a puterii, aveai căldură, sau lumină, sau paşaport, ori măsline, când îţi apărea o carte sau nu aşteptai autobuzul decât o jumătate de oră, aveai toate motivele să te bucuri. Improbabilul devenea posibil. Minimalul căpăta proporţii solemne”. [Andrei Pleşu]

“Cel care se bucură cu adevărat e asemenea unuia căruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe să construiască totuşi o casă nouă. Şi, pentru fiecare cărămidă nou aşezată, inima lui se umple de bucurie. [Martin Buber]

“România este o ţară cât se poate de mişto şi, dacă aud pe cineva care-mi zice “păcat că-i populată!, urlu. Sau chestii gen: “Suntem hoţi – am rămas corupţi de pe vremea fanarioţilor”. Mă scuzaţi, oameni buni, dar nu sunteţi chiar în halul ăsta de nasoli. De acord, mai dai şi peste câte-o jigodie, dar România nu-i The Evil Empire. […] OK, vă bântuie încă mahmureala tranziţiei şi a epocii comuniste şi a reîntoarcerii la daci, dar, recunoaşteţi, oameni buni – în afara locului de muncă sunteţi drăguţi. Frumoşi. Talentaţi. Iubitori de muzică. Prietenoşi. Peisajul este spectaculos, iar mâncarea – de milioane. Atunci de ce să nu fiţi fericiţi în România? Ar putea fi mai rău. V-aţi putea trezi în Statele Unite discutând despre bombe termonucleare.” Jean A. Harris

“Cum să fii fericit în România? Simplu: întorcându-i spatele lui cum să fii nefericit în România!” [Ariana Rosser Macarie]

“Au trecut 27 de ani de când vocile străzii au izbutit să scoată ţara din derivă, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altă piaţă, îmi întăresc speranţa că România nu se mai poate scufunda.” [Monica Pillat]

“Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi, deopotrivă, al înţelegerii. Este acel nucleu al seninătăţii, care s-a salvat prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, erudiţiei, claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală măsură temei al fiinţei mele şi a istoriei neîncetat contestate, semn improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume.” [Horia-Roman Patapievici]

Acestea fiind spuse, de alţi oameni dar simţite şi de mine, vă las cu un La mulţi ani de Ziua Naţională a României şi, sper eu, cu întrebarea la care să răspundeţi, nu mie, ci vouă, în ce culori e pictată fericirea voastră?