Skip to content

Povestea ei, povestea noastră

February 1, 2019

Ca probabil mulţi alţi cititori, mi-am început seria de lecturi a anului 2019 cu Povestea Mea, autobiografia Primei-Doamne, Michelle Obama. Am spus ca mulţi alţi cititori pentru că e o carte foarte mediatizată şi, înainte să mă apuc de ea, văzusem deja zeci de poze şi postări în care era menţionată. Am dat gata cele peste 600 de pagini cam în trei săptămâni, deşi mi-aş fi dorit să mă cuibăresc ore întregi în casă fără să o las din mână (însă, ca noi toţi, diverse alte activităţi de viaţă nu mi-au permis acest lux).

Am savurat fiecare pagină şi fiecare etapă, fiecare experienţă pe care Michelle a împărtăşit-o cu noi. Şi da, aşa cum bine spune şi Cristina Stănciulescu pe blogul ei, cartea este produsul unui efort colectiv a o grămadă de oameni care au contribuit, nici nu avea cum altfel, însă răzbate din toate paginile autenticitatea lui Michelle (sau cel puţin aşa vreau eu să cred şi să simt).

Am scris în titlu că este povestea ei dar şi a noastră a tuturor pentru că nu ştiu dacă ai cum să nu te regăseşti în măcar o frază, o etapă, o experienţă, dincolo de statutul pe care l-a avut, este un om cu mult suflet, cu trăiri de om obişnuit, îndoieli şi oboseli şi tot ce mai avem noi muritorii dar care ne face totuşi atât de speciali.

Nu văd zi mai potrivită să scriu această postare, deşi am tot vrut de luni încoace să mă apuc de ea (după ce am fost la clubul de lectură Litera, unde este făcută şi fotografia care apare în articol). Şi, cum spunea şi Laura, trebuie să fii într-o anume stare, să faci o postare, despre o carte dragă. Şi astăzi este o zi importantă pentru mine (dar despre asta, într-o altă postare). Doar un amestec de citate din carte vă las, cuvinte care, puse împreună, capătă un anume sens pentru ziua de astăzi:

Sunt convinsă că erau printre noi şi alţii care îşi urmau chemarea către învăţământ, arte şi activitate non-profit, care plecau în misiuni umanitare sau care intrau în armată, dar cunoşteam foarte puţini dintre ei. Eram ocupată să mă caţăr pe scara mea, care era solidă şi practică şi ducea direct sus. […] Acum pot să recunosc că nu eram mânată doar de logică, ci şi de dorinţa proprie de a obţine aprobarea altor oameni. […] Oamenii se uitau deja la mine de parcă mi-aş fi lăsat amprenta asupra lumii. […] I-am spus despre neliniştea mea, despre cât de mult îmi doream să fac o schimbare importantă, dar ezitam să o fac de teamă că nu aveam să câştig destui bani.

Şi, pentru că nu mă pot abţine, încă unul. Şi vor mai urma. Nu le luaţi ca spoilere. La urma urmei este o autobiografie, nu un roman poliţist din care eu vă spun cine e făptaşul.

După ce am pierdut un coleg din clasa a cincea într-un incendiu, după ce am văzut-o pe Suzanne murind înainte să aibă şansa să fie cu adevărat adult, am învăţat că viaţa putea fi brutală şi haotică, că munca susţinută nu era întotdeauna garanţia unor rezultate pozitive.

Pentru cei care poate încă nu cred că o mână de voturi poate face diferenţa, pentru cei care nu înţeleg încă până la ce nivel influenţează bunăstarea unei naţiuni…un vot:

Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie putea să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil de eficient.

Am mai pus semn şi la pasajul acesta, din nou cu însemnătate şi pentru mine:

După tot ceea ce făcusem ca să mă extrag din dreptul corporatist şi să mă dedic unor munci mai importante, mai orientate către sprijinul comunităţii, abia aşteptam să mă angajez activ într-un efort cu rezultate măsurabile.

M-am regăsit şi în pasajul pe care mă pregătesc să-l redau mai jos, în ideea că suntem cu toţii o suma experienţelor pe care le-am avut şi, oricât de sus am ajuns şi oricât de mult am muncit pentru unde am ajuns, n-am avut acolo singuri, şi nu trebuie să uităm asta niciodată.

Îmi dădusem seama că părţile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Îmi amintesc de toţi, fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnesc cu siguranţă în locurile în care mă îndreptam – toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei.

Ştiu că vi se pare că postez toată cartea dar nu e aşa. Are peste 600 de pagini, cum spuneam şi mai devreme. Sunt pasaje pe care voi le veţi conecta apoi cu întregul sau, dacă aţi citit-o deja, poate le-aţi remarcat şi vă veţi bucura că am le-am selectat fix pe acestea.

Un pasaj despre răbdare. Nu ştiu câtă aveţi voi însă eu am şi învăţ să am din ce în ce mai multă cu fiecare zi.

Mandela mersese la închisoare pentru principiile lui. El nu şi-a văzut copiii crescând, iar apoi nu a văzut nici cum cresc mulţi dintre nepoţi. Şi totul fără amărăciunee. Doar crezând că binele din ţara lui va triumfa într-o bună zi. Muncise şi aşteptase rezultatul, tolerant şi fără să-şi piardă speranţa.

Zburam spre casa impulsionată de spiritul lui. Viaţa mă învăţa că progresul şi schimbarea se produc lent. Nu în doi ani, nu în patru ani, nici măcar într-o viaţă. Plantam seminţele schimbării, al cărei fruct era posibil să nu-l vedem niciodată. Trebuie să avem răbdare.

Şi încă un pasaj pe care simt să-l redau. Spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte.

O tranziţie este exact asta – trecerea la ceva nou. O altă mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat. Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi simplu, pe perne se aşază alte capete – noi temperamente, visuri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te regăseşti singur.

Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani sunt liberă orice de obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de aşteptările altor oameni.

Am cartea împrumutată de la Laura însă ştiu sigur că vreau şi eu exemplarul meu pentru că, deşi de multe ori las cărţile să circule, să ruleze pe la mai mulţi cititori, acestei cărţi vreau să îi fac loc în biblioteca permanentă, unde mai stau cărţile traduse de noi, cele care mi-au ajuns la suflet şi…se mai strecoară printre ele şi cărţile care nu s-au legat încă de mâna niciunui alt cititor şi care vor urma să fie donate.

Pentru mine a fost o lectură fascinantă, cu suflet, cu multe lucruri învăţate sau validate. Sunt curioasă cum a fost pentru voi, dacă aţi citit-o deja, sau cum va fi, atunci când o veţi citi.

O recenzie adevărată a cărţii puteţi citi aici, scrisă de un redactor şi jurnalist cu experienţă. Eu aşa am simţit să v-o prezint, prin citatele care mi-au rămas imprimate în suflet.

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: