Am scos la aer o bucată de viaţă şi am scuturat-o de praf. Apoi am lăsat-o să o bată soarele în creştetul capului cât se uita pe jos să caute ghiocei, printre mormane de natură moartă care aşteaptă să vină primăvara ca să prindă iar suflu. Şi era linişte şi zgomot deopotrivă. Păsări cântătoare, foşnete printre fruze provocate de veveriţa care mi-a tăiat calea. Maşini care treceau nepăsătoare pe lângă gardurile Grădinii Botanice fără să ştie, poate, pe lângă ce oază de bucurie au trecut, fără să vadă că-i acolo sau să aibă timp să oprească să se uite măcar peste gard.

5 lei un bilet şi bonus mai preţios, un zâmbet de la doamna care vindea bilete. Mirosea a verde crud. Deşi verdele din grădină era încă din colecţia toamnă-iarnă iar pe lac încă pluteau bucăţi mari de gheaţă, ca să nu uităm că e totuşi început de februarie, chiar dacă ne-a cuprins iluzia primăverii cu cele 17 grade la soare. E prea curând. A intrat parcă primăvara-n iarnă fără pic de consideraţie pentru anotimpul care încă nu şi-a terminat mandatul.

Şi, fără să cobor în subteran şi fără să urc în turn, am tras aer în piept (da, din ăla poluat) şi am luat oraşul la vreo … 13 mii de paşi. Şi am fost recunoscătoate că pot să-i fac. Şi am văzut un om care vorbea la telefon şi zâmbea larg. Asta am văzut prima oară la el, înainte să observ că nu avea picioare şi era într-un scaun cu rotile. Şi zâmbea. Avem motive de zâmbit. Şi motive recunoştinţă. Numai la o numărătoare din ochi şi tot ies mai multe decât cele de întristat.

De 5 lei natură, vă rog.

Şi de restul … caramele (cum bine mi-a zis astăzi cineva drag).