Dacă majoritatea zilelor mi le petrec în turn și-n aglomerația subterană a drumului care mă duce spre turn, mai sunt momente în care cineva reușește să mă oprească undeva la mijloc și să mă scoată din rutina robotică a capitalei multinaționale și să mă îmbie să ascult și să învăț să nu uit să-mi mai hrănesc din când în când și sufletul și intelectul laolaltă. Așa m-au purtat pașii, cu greu lăsați de conștiința sarcinilor începute și neterminate, la o seară exclusiv românească de lectură. Și asta ca să-mi aduc aminte de plăcerea lecturii, de bucuria de a asculta mai mult și a vorbi mai puțin, de frumusețea ca mod de a vedea lumea, de limba română care are atâtea de oferit prin cuvintele potrivite în ordinea potrivită, de libertatea gândirii, de noi înșine, de unica viață pe care o avem la dispoziție și de care nu profităm din plin și în care mai mult nu vrem decât vrem să fim fericiți.

Și de câte ori îmi permit extravaganța unei pauze de la realitate, îmi dau seama tot mai mult care e de fapt normalitatea mea și care ar trebui să fie de fapt realitatea mea. Și atunci respir. Și iau guri mari de aer cât să-mi mai ajungă înc-o săptămână.

Și când m-apucă râsul și când plânsul și când m-apucă amândouă deodată numai să nu mă ia valul și pe mine și să mă ducă departe de mine cea care sunt sau care-am fost și care nu mai sunt în drumul meu din subteran în turn.

Mulțumesc Iulia și Editura All.