Aceasta nu este încă o postare despre lucru de acasă (disclaimer ca să aveți răbdare totuși să citiți). Deși așa am numit-o și așa. E metafora mai degrabă.

În viața mea profesională de până acum am lucrat în mare parte de la un birou. Am lucrat ȘI de acasă în unele perioade, atunci când aveam proiecte de tradus sau când munca pe care o aveam de făcut era atât de multă încât necesita un timp suplimentar extins pe care nu avea sens să-l fac de la birou, dintr-o clădire goală. Am scris cu litere mari ȘI de acasă pentru că lucram și de la birou și apoi deschideam laptopul și acasă când ajungeam.

Pentru că predomina munca de la birou, nu am depus vreun efort să fac vreun colț special de lucru de acasă. Am încercat, am mai avut un scaun de birou (care s-a stricat între timp și a trebuit aruncat), am cumpărat la un moment dat o măsuță (cea de pe care scriu acum) dar care este rotundă, mică, neîncăpătoare și ani de zile am aruncat-o într-un colț de sufragerie și i-am dat sarcini deloc pe măsura costului investit în ea (gen țin pe ea mărgele și machiaje).

Astăzi este a 11-a zi (lucrătoare) de lucru de acasă permanent și încă din prima zi m-am tot străduit să-mi găsesc colțul acela numai bun de lucru de acasă, mai ales că apartamentul e acum ca un spațiu de co-working în care fiecare are call-urile și telefoanele lui de dat și de primit, nu se poate mereu de stat în aceeași cameră. Așa am crezut.

Am început în dormitor (unde nu am decât pat și șifonier). Nu aveam semnal bun la internet, nu aveam de ce să mă sprijin calumea, nu dădea bine pe video oricum să se vadă așternuturile în care dorm (da, puteam să pun cuvertură dar nu sunt obișnuită), nu făcea bine nici la somn pentru că mă reconectam înainte de culcare cu toate subiectele și tot așa (nu e ca și cum dacă nu lucrez în dormitor nu mă reconectez la toate subiectele dar în fine, altă discuție).

M-am mutat în sufragerie pe o canapea mică. Ba cu laptopul în brațe, ba cu el pe măsuța de cafea. Incomod, dureri de spate, loc insuficient, lumina din spate bate în cameră și nu se vede și tot așa.

M-am dus în bucătărie. Un pic mai ok, masa de acolo e mare. Dezavantajele sunt că dacă eu stau în call-uri ore întregi pe video limitez spațiul să mai poată găti cineva (fiindcă aragazul era în spatele meu, dacă mă dau mai încolo se vede chiuveta, aragazul are și el un buton lipsă, se vede aiurea), uneori aglomerarea de pâine, sticle de apă, gustărele, firimituri de pe masă mă aducea într-o stare totală de ne-lucru.

În bucătărie am stat cel mai mult până acum și părea că e ok. Doar că scaunul e din ăla ieftin de la Ikea de lemn (sau ce-o fi). I-am pus eu o pătură peste dar tot incomod este. Pe deasupra și scârțâie ca naiba la fiecare mișcare.

Ok, am stat destul cu un disconfort care păruse confortabil la un moment dat. Nu durea suficient de tare. Asta până când, după încă vreo trei ore de stat pe el, iar a început să mă doară (cam tot corpul dar mai mult de la mijloc în jos) și am zis că trebuie altceva.

Mai știți că ziceam mai sus de o masă care nu e pusă în valoare cu totul. Am scos masa de acolo, am așezat-o lâng canapeaua mică. Pentru că masa era prea sus și eu prea jos, am pus o pernă pe canapea pe care să stau. Am pus și altă pernă pe post de spătar (pernele canepelei). Masa e micuță dar încape laptopul și mouse-ul. Restul lucrurilor le am lângă mine pe canapea, super la îndemână. Am descoperit că ajung foarte bine și la priză.

Testez soluția asta de vreo oră doar, pare mai bună. Puncte slabe: în continuare bate lumina în camera laptopului și atunci se vede o imagine foarte ștearsă (mă gândesc cum să rezolv și asta), mai alunecă pernele și trebuie să le reașez, din astea. În limbaj de programare aș spune că soluția are încă multe bug-uri deși merge.

Ce voiam de fapt să spun cu povestea asta lungă și poate inutilă este că dacă vrei să ai super idei  trebuie să începi de la mini-idei, să testezi continuu, să mai pui elemente, să mai scoți elemente, să mai spui cuiva, să asculți o opinie, să observi cum poți îmbunătăți, să te mai uiți și la alții cum au făcut, să comunici. Nu să te obișnuiești cu toate disconforturile ci să vezi pe care dintre ele le poți elimina, cum poți să aduci ideea la alt nivel. Și asta se face doar prin încercare continuă.

Mai am și alte exemple în care am făcut sute de simulări. Poate pare muncă pierdută. Dar nu mi-ar fi ieșit nicioată din prima varianta finală implementabilă dacă nu treceam prin toate și nu descopeream la fiecare pas de ce merge ceva și de ce merge mai bine altceva.

Și nu vă gândiți că sunt mereu persoana aceea care face încercări. Uneori o las baltă și gata. Nu că vorbesc eu acum din castelul aleșilor care nu se lasă niciodată. Nici pe de parte. Ce spun este că trebuie să începi de undeva să găsești soluția salvatoare. Nu o să vină deodată. Și chiar dacă uneori pare că vine deodată când toci ceapă pentru tocăniță ea nu vine deodată. Ea vine tot în urma milioanelor de gânduri și simulări mentale.

Este o perioadă dificilă și este nevoie mai mult ca niciodată să fim creativi. Și sunt mulți oameni care cred că ei nu sunt creativi. Eu cred că suntem toți creativi în felul nostru. Trebuie doar să începem, să avem spațiul safe în care să testăm și să spunem ce credem chiar dacă inițial nu pare nimic valoros. Cineva aude ceva la tine, preia ideea, o dezvoltă, mai pune ceva. Apoi tu vezi ceva și mai adaugi și tu și tot așa. Așa se fac lucrurile mari. Împreună.

Atât deocamdată. Mă duc să mai fac teste. Pe colțul de lucru de acasă și alte experimente. Chiar dacă poate nu vor aduce un rezultat concret la finalul zilei. Vor contribui să am un rezultat poate mâine. Și este egal de valoros în momentele astea.

Aaaa și dacă nu ați observat, era o metaforă cu masa. Masa folosită pentru machiaje și mărgele pe care acum țin laptopul și am pus-o altfel în valoare. Este o metaforă despre potențial folosit vs nefolosit. Înțelegeți voi.