Ce bine că nu am citit recenzii sau descrieri ale acestei cărți (Memoriile unui motan călător) înainte să o citesc propriu zis, ceea ce vă recomand și vouă. Nu vă faceți griji, puteți citi în continuare această postare, nu dau prea mult din poveste, poate doar vă fac poftă și mai mult.

Recunosc că prima dată când am văzut-o în librărie nu am cumpărat-o. Am să nu mă las pradă markertingului copertei cu pisoiul acela superb și să trec mai departe. Apoi am văzut pe grupurile de cărți pe care intru că a fost chiar pe placul multor cititori. Și apoi am luat-o să o fac cadou și am citit-o și eu, bineînțeles. Și a meritat fiecare pagină.

Pe scurt, îl avem pe Nana, un motan, să-i zicem liber și obișnuit cu viața de afară, care se împrietenește, de la distanță, cu Satoru, un tânăr despre care aflăm ulterior că este iubitor de pisici și chiar a avut în copilărie un motan foarte asemănător cu Nana. De ce zic de la distanță? Pentru că Nana doarme pe mașina lui Satoru iar acesta îi aduce periodic diverse gustărele.

Asta până când Nana are un accident de mașină, Satoru îl duce la doctor și apoi îl ia acasă să-l îngrijească până prinde puteri. După ce acesta prinde puteri, Satorul îl invită să rămână iar Nana rămâne, deși nu pare tocmai confortabil să renunțe la viața liberă de afară.

După cinci ani de conviețuire, aflăm că Satoru este nevoit, din motive obiective, să-i găsească lui Nana un nou stăpân. Astfel începe călătoria lor împreună prin Japonia, în vizită la foști colegi și prieteni de-a lui Satoru care ar putea să-l găzduiască pe Nana. Aflăm astfel multe detalii din viața lui Satoru, el însuși făcând această incursiune în trecut alături de ei și de Nana.

Astfel această carte nu este doar despre relația om-motan ci mult despre conectare, relații de prietenie, împăcare și pace cu trecutul, amintiri, bucurii și tristeți, sacrificii. Este un roman duios, așa mi-a venit să-l descriu și foarte trist pe alocuri (eu am plâns cu lacrimi în niște momente).

Ajung astfel la întrebarea pe care mi-o pun de multe ori. Oare pisicilor le place să bântuie pe afară sau se bucură mai degrabă de răsfățul (cu evidentele limitări) din casă? Oare cât suferă după afecțiunea oamenilor sau cât de indiferente sunt de fapt la asta și cât din suferința asta e doar închipuită de mine/noi?

La noi la bloc, așa cum sigur e valabil în majoritatea cartierelor, sunt multe pisicuțe. Hrănite și îngrijite în fiecare zi de noi, oamenii din cartier, avem desigur posibilități limitate de a duce îngrijirea aceasta la un nivel extins pentru toate (vizite la veterinar, sterilizare și eventual adopție). Știu că au tot fost campanii de sterilizare gratuită (cred că în perioada asta sunt din ce în ce mai puține, spre deloc, cabinetele veterinare încercând să limiteze și ei interacțiunile cu pacienții la urgențe).

Trecând din una într-alta, și dacă ar începe mai mulți oameni să adopte pisicuțe în loc să cumpere (nu judec pe nimeni care face asta, fiecare din considerentele proprii, doar că eu nu pot concepe să cumpăr un animal când sunt atâtea care nu au casă deja), dacă am contribui mai mulți la sterilizarea pisicilor pentru a limita nașterea atâtor suflete care ar suferi pe străzi, cu siguranță că situația curentă s-ar îmbunătăți considerabil.

Poate că vă va convinge această carte să adoptați o pisicuță, poate că vă vor convinge copiii sau ochișorii iubitori de piscuți de pe afară. Ce pot eu să vă confirm este că vă schimbă viața în bine această bucurie blănoasă și o să vă fie dor de ea când o să plecați și două zile de acasă și, chiar dacă nu o s-o arate mereu, o să fie mereu iubitoare și recunoscătoare pentru afecțiunea pe care i-o arătați (contrar a ceea ce se vehiculează că ar fi indiferente, eu nu simt că ar fi, sub nicio formă, Jinx este permanent în picioarele noastre, extrem de atașată, chiar dacă nu e genul de pisică pe care s-o ții în brațe cu orele sau s-o drăgălești când vrei tu).

Dacă nu sunteți pregătiți să adoptați o pisică, citiți cartea măcar. Dacă vă simțiți pregătiți să adoptați o pisică, dați de veste și mie, am câteva sugestii să vă dau 😀