Citind azi mail-ul unei persoane “cu pretenţii” si descoperind o anumită greşeală folosită de mai multe ori ca pe ceva perfect natural şi corect… mi-am adus aminte de “Trista istorie a doi buni prieteni care i-aţi cunoscut şi voi” de Radu Pavel Gheo. Povestirea se află în volumul Dex-ul şi sexul şi dacă nu mă lenevesc pe la jumătate o să o reproduc aici.

“Se spune că odată, prin lumea agitată a limbii române, trăiau doi prieteni cărora le plăcea să se întâlnească din când în când – ba chiar destul de des – la o bere, la o cafea sau pur şi simplu la o şustă, ca să mai lege două vorbe împreună. De fapt, asta şi făceau împreună: legau două vorbe. Mai exact, două propoziţii, una subordonată celeilalte. Primul, în ordinea din propoziţii, este prepoziţia “pe”, iar al doilea – pronumele nehotărât “care”. Şi, ori de câte ori era vorba de nişte oameni pe care i-aţi întâlnit sau pe alţii, pe care nu i-aţi întâlnit, de lucruri pe care le-aţi făcut sau pe care aţi vrea să le faceţi, cei doi prieteni se întâlneau acolo, în propoziţia lor şi schimbau două vorbe, care erau chiar ei. După cum se şi vede mai sus.

Ghinionul a făcut însă că, de la o vreme, vorbitorii limbii române au început să le privească prietenia cu ochi răi. Care “pe”? Care “care”? Ia să nu se mai întâlnească aşa des, că pierd vremea şi umplu degeaba spaţiul propoziţiei şi strică discursul care l-am făcut noi pe el! Aşa că de câţiva ani buni cei doi se văd tot mai rar, despărţiţi de alte cuvinte ale limbii. Care stă necăjit la marginea propoziţiei şi uneori îl vede în zare pe pe, legat de alte cuvinte cu care nu s-a cunoscut niciodată aşa de bine. Stă acolo, singur, şi speră. Când mai zice vreunul din noi de “maşina care şi-a cumpărat-o pe banii statului”, bietul care se ridică în vârfurile picioarelor, îl vede pe pe undeva în zare, lângă bani, şi oftează. “

Recunosc, mai era o pagină din text dar mi-e lene să mai scriu şi cred că aţi înţeles ideea pe care încercam să o exprim.