Am mai văzut aseară un film din categoria celor pe care nu le uiţi niciodată şi pe care nu doar îl recomanzi celor dragi ci stai cu ei şi aproape că îi obligi să se uite pentru că pur şi simplu eşti prea convins că îţi vor mulţumi la final. Filmul se numeşte The Green Mile şi e mai vechi, din 1999. Am avut flashbacks cu unele secvenţe deci probabil că în zece ani de când există am mai văzut un pic din el dar nu aveam vârsta necesară să-l înţeleg şi să mă uit în continuare.

Cine mă citeşte de mai mult timp ştie că nu vorbesc foarte mult despre filmele care au un impact mare asupra mea de teamă ca nu cumva să le minimalizez în vreun fel cu povestirile şi comentariile mele. Au fost câteva momente cheie în care mi-au curs lacrimile fără să le pot controla. Dar nu erau lacrimi pe care le verşi la comediile romantice că eşti emoţionat de un happy ending la care oricum te aşteptai. Era o altfel de emoţie: emoţia pe care o simţi în faţa unor oameni care fac bine inimaginabil fără să le pese că li s-ar putea întâmpla lor ceva rău din cauza binelui pe care l-au făcut, emoţia pe care o simţi atunci când eşti revoltat de o nedreptate care nu poate fi transformată în dreptate oricât te-ai gândi şi ai căuta soluţii dar pe care omul căruia i se face o transformă în ceva bun poate ca să-i facă pe cei din jurul lui să sufere mai puţin. Aş putea să vorbesc despre multe astfel de emoţii însă asta ar însemna să vă povestesc filmul şi nu vreau asta.

Aşa cum fac de obicei când vorbesc despre un film care a însemnat ceva pentru mine pun şi câteva replici memorabile pentru mine:

Paul Edgecomb: Your name is John Coffey?
John Coffey: Yes sir boss. Like the drink, only not spelled the same.

Paul Edgecomb: On the day of my judgment, when I stand before God, and He asks me why did I kill one of his true miracles, what am I gonna say? That is was my job? My job?
John Coffey: You tell God the Father it was a kindness you done. I know you hurtin’ and worryin’, I can feel it on you, but you oughta quit on it now. Because I want it over and done. I do. I’m tired, boss. Tired of bein’ on the road, lonely as a sparrow in the rain. Tired of not ever having me a buddy to be with, or tell me where we’s coming from or going to, or why. Mostly I’m tired of people being ugly to each other. I’m tired of all the pain I feel and hear in the world everyday. There’s too much of it. It’s like pieces of glass in my head all the time. Can you understand?
Paul Edgecomb: Yes, John. I think I can.

Dacă l-aţi văzut deja sau îl vedeţi la recomandarea mea, vă rog să lăsaţi comment să-mi spuneţi cum vi s-a părut.