Skip to content

There's always a way/Give peace a chance

November 1, 2009

Am învăţat să mă uit la Grey’s Anatomy de la prietena mea Alina atunci când nu mă simţeam tocmai bine şi mă lua să dorm la ea în cămin pentru că ştia mereu când simţeam nevoia să nu fiu singură. Apoi când nu dormeam la ea dădeam play în acelaşi timp şi comentam prin sms-uri scenele mai interesante. Ajunsesem să fiu foarte ataşată serialul acesta deşi am început să mă uit la el de la sezonul 5.

Acum mă uit la sezonul 6 şi parcă îi lipseşte ceva. Nu mai sunt aşa de încântată de el. Nu îmi dau seama dacă e din cauză că lucrurile s-au complicat mult prea mult, că dramele sunt mai drame ca niciodată sau că personajele mele preferate nu-şi mai găsesc locul şi nu mai reuşesc să fie fericite în niciun fel.

Cu toate astea nu vreau să renunţ la serial pentru că 40 de minute pe săptămână înseamnă foarte puţin raportat la  cât de mult înseamnă chiar şi o scenă de 3 secunde care te pune pe gânduri. În episodul pe care l-am văzut aseară au fost două replici care mi-au plăcut. Prima este despre pace iar a doua despre momentul în care ceva care ni se pare lipsit de soluţie, îşi găseşte într-un final soluţia.

Peace is not a permanent state. It exists in moments, fleeing, gone before we even knew it was there. We can experience it at any time, in the stranger’s act of kindness, a task of requires a complete focus, or simply a comfort of an old routine. Every day we all experience these moments in peace, the trick is to know when they are happening so that we can embrace them, live in them. And finally let them go.

I survived a war. Did you know that? No. I survived a war where they put bodies into mass graves, where there’s once a playground. I survived the death of my family… My parents, my brothers and sisters. Then I survived the death of my wife and child when they starved to death in the refugee camp. I survived the loss of my country, of hearing my mother tongue spoken, of knowing what it feels like to have a place to call home. I survived. And I will survive the loss of my legs. If I have to, I’ll survive it. Okay? But, Derek, there is always a way. When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.

Recunosc că e film (sau literatură în film cum îmi place mie să-i spun) însă cum ar putea să nu te pună pe gânduri aşa o scenă…

Advertisements
4 Comments leave one →
  1. November 5, 2009 11:39 am

    Eu n-am mai vazut de ceva timp Anatomia lui Grey si imi pare rau… e foarte fain serialul asta 😦 Poate o sa-mi downloadez candva episoadele pe care nu le-am vazut si am sa-mi petrec cateva zile uitandu-ma la ele non stop. 😀 Asa am facut cu TrueBlood.

  2. mihaelafrunza permalink
    November 2, 2009 3:26 pm

    Nu am rabdare, stiu ca tie ti-a placut dar deja stiu ce se intampla cu personajele 😛

  3. Cristina permalink
    November 2, 2009 3:00 pm

    Stiu ca e in zadar…eu totusi incerc din nou sa te conving sa te uiti la tot, de la inceput. Eu m-as mai uita o data de la inceput.

Trackbacks

  1. Am crescut cu Grey | Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: