Am învăţat să mă uit la Grey’s Anatomy de la prietena mea Alina atunci când nu mă simţeam tocmai bine şi mă lua să dorm la ea în cămin pentru că ştia mereu când simţeam nevoia să nu fiu singură. Apoi când nu dormeam la ea dădeam play în acelaşi timp şi comentam prin sms-uri scenele mai interesante. Ajunsesem să fiu foarte ataşată serialul acesta deşi am început să mă uit la el de la sezonul 5.

Acum mă uit la sezonul 6 şi parcă îi lipseşte ceva. Nu mai sunt aşa de încântată de el. Nu îmi dau seama dacă e din cauză că lucrurile s-au complicat mult prea mult, că dramele sunt mai drame ca niciodată sau că personajele mele preferate nu-şi mai găsesc locul şi nu mai reuşesc să fie fericite în niciun fel.

Cu toate astea nu vreau să renunţ la serial pentru că 40 de minute pe săptămână înseamnă foarte puţin raportat la  cât de mult înseamnă chiar şi o scenă de 3 secunde care te pune pe gânduri. În episodul pe care l-am văzut aseară au fost două replici care mi-au plăcut. Prima este despre pace iar a doua despre momentul în care ceva care ni se pare lipsit de soluţie, îşi găseşte într-un final soluţia.