Mi-a dat ideea acestei povestiri una dintre colegele mele, fără să vrea, când mi-a spus, într-o discuţie despre Grey’s Anatomy, “Grey a fost cel mai fain pentru mine, am crescut cu el“. Şi am rezonat mult cu ce mi-a zis, pentru că şi eu am crescut cu Grey, de vreo 9 ani aşa.

Am sărit direct în sezonul 4, în 2008, de la episodul la care era prietena mea. Ne-am uitat împreună, am prins din mers şi am continuat să mă uit ani la rândul. Apoi, într-o pauză de sezoane, l-am luat şi eu de la sezonul 1 şi m-am uitat, fără oprire, chiar şi noaptea (vorba vine fără oprire, mă mai duceam şi la serviciu).

Apoi când am dat gata toate sezoanele şi plus Private Practice (care era şi el un flavor de Grey’s mai ales că se intersectează şi din personaje), am aşteptat cuminte, vineri de vineri, să apară câte un episod.

Şi mă mai întreabă oameni care l-au abandonat de mult, cum de încă mă mai uit. Păi mă uit. E mai mult decât un serial. Sunt poveşti. Multe poveşti. Pline de emoţie. Care mă ajută, uneori să mai uit de ale mele, alteori să le dau curs. Am plâns mult pe fundal de Anatomia lui Grey, m-a ajutat să ies din ritmul robotic în care am tendinţa să cad şi să plâng toate lacrimile pe care n-am reuşit să le plâng la înmormântarea tatălui meu pentru că eram mult prea petrified… (nu ştiu cum să spun asta în română să însemne la fel).

Cu Grey’s nu doar am plâns. M-am şi bucurat. Ori de câte ori s-a întâmplat ceva frumos în viaţa unui personaj sau ori de câte ori s-a mai salvat o viaţă care părea de nesalvat. Partea asta îmi place cel mai mult. Atunci când trăiesc oameni care aparent nu au nicio şansă. Mă face să cred că se poate întâmpla şi în realitate. Şi sunt convinsă că se mai întâmplă.

Cu Grey’s am crescut şi în sensul că am învăţat câte ceva din fiecare monolog de final de episod al lui Meredith. Pe unele le-am arhivat frumos şi în câte o postare de blog. Aşa îmi dau seama prin ce stări am trecut, în funcţie de ce citat am postat în ce an şi în ce lună din an din trecut. De exemplu, pe 18 mai 2009, postam asta, despre viitorul care nu e niciodată aşa cum ni l-am imaginat. Pe 6 mai 2009, So you think I’m broken, fix me. ‘Cause I’m no quitter.

Tot în 2009, în octombrie, postam un citat despre paranoia:

We’re all susceptible to it, the dread and anxiety of not knowing what’s coming. It’s pointless in the end, because all the worrying and the making of plans for things that could or could not happen, it only makes things worse. So walk your dog or take a nap. Just whatever you do, stop worrying. Because the only cure for paranoia is to be here, just as you are.

În noiembrie, acelaşi an, give peace a chance:

When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.

În 2012, tot Grey’s mi-a inspirit o postare despre schimbare:

When we say things like ‘people don’t change,’ it drives scientists crazy because change is literally the only constant in science. Energy, matter, it’s always changing, morphing, merging, growing, dying. It’s the way people try not to change that’s unnatural…the way we change to what things were than letting them be as they are. The way we change to old memories instead of forming new ones, the way we insist on believing, despite every scientific indication that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change, that’s up to us. It can feel like death or a second chance at life if we open our fingers, loosen our grips, go with it. It can feel like pure adrenaline, like at any moment we can have another chance at life…like at any moment, we can be born all over again.

În 2013, în anul în care am picat a nu ştiu câta oară examenul de permis (l-am luat, în acelaşi an, sunt ok acum :D), mi-am adus aminte de April Kepner care a picat examenul de rezidenţiat şi am scris o postare despre dezamăgiri. Şi zicea April ceva de genul “cum o să le spun eu oamenilor de la mine din oraş că am picat examenul când ei s-au adunat cu toţii în biserică şi se roagă pentru reuşita mea?”

Tot în 2013 îmi exprimam în scris supărarea că s-a mai terminat un sezon şi că iar am rămas fără medicament pentru suflet în zilele mele de vineri (ceea ce simt şi acum, apropos).

În ianuarie 2014, când în România s-a petrecut o tragedie care mi-a rămas pe suflet şi astăzi, mi-am amintit cum ceva similar s-a întâmplat şi în serial. Doar că eu am scris postarea într-o mare revolt faţă de presa de la noi care care se aruncă peste astfel de evenimente ca niște lupi înfometați, niște șacali care mușcă cu sete din durerea oamenilor. Din păcate aşa a evoluat lumea în care trăim încât aş cam desfiinţa însemnătatea expresiei care spune că ceva se întâmplă doar în filme.

În mai 2014, se mai termina un sezon şi mă declaram mai degrabă un intern aspirant și visător, mediocru și admirator al Christinelor lumii (asta e pentru cunoscători).

În mai 2015, vă povesteam despre Amelia şi super eroi cu super puteri.

Există un studiu ştiinţific care demonstrează că dacă stai aşa, în postura unui supererou timp de cinci minute înainte unui interviu, o prezentare importantă sau o sarcină foarte grea, nu doar că te vei simţi mai încrezător dar te vei şi descurca măsurabil mai bine.

Am încercat. Funcţionează 🙂 Deci dacă mă vor vedea colegele mele la baie uitându-mă în oglindă în postura unui super erou, sper că vor fi văzut Anatomia lui Grey şi vor înţelege. Sau măcar vor fi citit această postare.

Tot pentru cunoscători, din 2009, how often do you go to Denver?

Despre dependenţa mea de Grey’s în care am bătut recordul de a vedea 7 episoade dintr-un foc on a “school” night, aici.

Multe am mai scris eu despre Grey’s, e sufficient un search pe blog să le găsiţi pe toate însă aici se încheie retrospectiva din ultimii ani, să nu vă plictisesc cu totul. Deşi dacă aţi citit până aici, sunt convinsă că nu v-aţi plictisit.

S-a mai terminat un sezon. Aş putea să iau pauză saaaau, aş putea să fac ce face colega mea şi să o iau de la capăt. Şi ştiu că sunt atâtea seriale de văzut şi atâtea poveşti de urmărit însă eu mă mai uit încă o dată…la Grey.