În prag de plin sezon estival (sau cel puţin aşa au zis la ştiri, că mâine începe cu adevărat sezonul estival la mare), eu tocmai am încheiat şi ultimul sezon din Anatomia lui Grey şi-mi pare atât de bine că m-am bucurat de el şi atât de rău că nu m-am bucurat mai cu măsură (câte o “linguriţă” pe zi, ca pe un medicament pentru suflet). S-a terminat, aşa cum se termină de obicei un sezon dintr-un serial care are o continuare … în aer. Sau cu suspans. Dar mă bucur că am avut dreptate într-o poveste de dragoste care era previzibilă dar nu prea. Şi mă bucur de parcă chiar ar fi doi oameni acolo care se iubesc şi nu doi actori care cine ştie dacă se înghit vreun pic în viaţa reală.

Şi sigur timp de vreo câteva zile o să mă tot gândesc la ce s-a petrecut în ultimul episod. Şi sigur că multora dintre voi li se va părea o prostie că m-am ataşat de un serial. Absolut firesc … şi mie mi se par nişte prostii lucrurile pe care le fac uneori alţi oameni. Dar mai ştiu că nu va dura mult până să-l las deoparte până-n toamnă când va apărea un nou sezon (moment în care voi fi nevoită să iau câte o “linguriţă” pe săptămână din medicamentul pentru suflet).

Dar până în toamnă mai am multe de făcut şi, fie el oricât de serial şi de american şi de imaginar, am multe de învăţat de acolo, aşa cum avem multe de învăţat din toate cele care ni se perindă prin faţa ochilor şi urechilor în viaţă.