Scriam acum două zile pe Facebook un citat dintr-un film pe care mi-am dorit să-l văd însă pe care nu am reuşit atunci când a apărut şi care mi-a ieşit în cale fix în momentul în care aveam nevoie să-l văd. Este vorba despre Hotel Marigold şi rulează de câteva zile pe HBO Comedy în mai multe zile şi poate chiar de mai multe ori pe zi.

Citatul suna cam aşa: “The only real failure is the failure to try, and the measure of success is how we cope with disappointment.” (în traducere liberă din limba engleză: “Singurul eşec real este eşecul de a nu încerca iar succesul se măsoară în felul în care facem faţă dezamăgirilor“. )

Sigur că citatul sună mult mai profund atunci când încă n-ai ajuns în punctul dezamăgirii ci doar te gândeşti că ar fi o posibilitate să se întâmple şi asta şi uite ce bine o să te descurci tu să fii optimist pentru că vei avea deja un mare succes doar prin faptul că nu te-ai lăsat doborât de dezamăgire.

Adevărul (meu) este că, deşi ajunsă în momentul dezamăgirii şi citesc cam cu scepticism citate motivaţionale, ele chiar pot face minuni din mintea noastră, dacă o deschidem suficient cât să intre câte o vorbă de duh.

Vorbesc aici de dezamăgiri lumeşti şi nu de dezamăgiri grave din care nicio vorbă motivaţională nu te mai poate scoate şi pentru care nici măcar timpul nu mai are leac pentru suferinţa unui om.

Până anul trecut, nu mai picasem niciodată în viaţa mea un examen. Ceea ce mă face să cred că am dat prea puţine examene la viaţa mea şi nu că aş fi eu cine ştie ce grozavă. La toate am avut emoţii însă pe toate am reuşit să le trec în general cu brio. Uitându-mă în urmă şi luându-le pe rând, examenul de intrare la liceu în clasa a 5-a, cel de capacitate şi admiterea la liceu în clasa a 9-a, bacalaureatul, examenele la Cârloanţă sau cele la Dorobăţ (cunoscătorilor li se va face deja pielea ca de găină la auzul acestor nume), toate mi se par floare la ureche (sigur că atunci nu simţeam aşa, tocmai pentru că nu conştientizam că există examene pe lume mult mai greu de luat).

Apropo de asta, mă gândeam tot ieri la April Kepner (sigur, e doar un personaj din Grey’s Anatomy, serial după care voi suferi în această vară până apare sezonul următor), o rezidentă de nota 10, deosebit de competentă şi de pregătită, care pică examenul care urma să o facă full time doctor, un examen oral la care îşi pierde cunoştinţele şi cumpătul din cauza emoţiei excesive pe care nu o poate controla de nicio culoare. Ţin minte că zicea atunci ceva de genul “cum o să le spun eu oamenilor de la mine din oraş că am picat examenul când ei s-au adunat cu toţii în biserică şi se roagă pentru reuşita mea?”

Sigur că în general oamenii care ne sunt alături, nu sunt dezamăgiţi de noi atunci când eşuăm şi doar sunt dezamăgiţi de dezamăgirea noastră. Adică ei suferă alături de noi şi nu din cauza noastră că am fi noi nişte rataţi irecuperabili pe lumea asta.

E greu să fii dezamăgit (din orice motiv) însă şi mai greu este să o iei de la capăt şi să fii conştient că e foarte probabil să mai treci prin dezamăgirea aceea de n ori până să ajungi să realizezi ce-ţi doreşti. Dar şi mai adevărat este faptul că dacă nu o mai iei de la capăt, ţi-ai tăiat din start absolut toate şansele să mai realizezi lucrul acela. Aşa că din două rele, alegem răul cel mai mic şi anume acela de a încerca iar şi iar, lucru care ne aduce mai aproape de propriul succes spre deosebire de varianta a doua care ne îndepărtează definitiv şi irevocabil de reuşită.