Există printre noi, o categorie de oameni aparte care, deşi au aspect de oameni obişnuiţi, poartă pe sub orice haină, simbolul lui Superman. Acum nu vă imaginaţi că poartă la propriu simbolul lui Superman. Ceea ce vreau de fapt să spun este că aceşti oameni au sentimentul că au misiunea şi rostul în lume să-i ajute pe ceilalţi, chiar în detrimentul propriu, de cele mai multe ori. Se mai numeşte, în limbaj popular, “mama tuturor răniţilor”, probabil că aţi auzi despre aceste mame ale tuturor. Aceşti supereroi vor prioritiza mereu problemele celorlalţi şi se vor lăsa pe ei la o parte, nu vor înţelege noţiunea de egoism decât atunci când poate o vor recunoaşte la alţii. Deşi poate nici măcar atunci, pentru că fiind atât de concentraţi să ajute, nu vor realiza când anume ceilalţi oameni au un comportament egoist pentru că vor fi prea acaparaţi de ego-ul lor supereroic de a-i ajuta şi a le sta la dispoziţie.

Sunt oameni care poartă această haină de supererou de când se nasc şi până mor sau oameni care o mai îmbracă din când în când pe parcursul vieţii lor. Haideţi să vorbim mai degrabă despre a doua categorie pentru că ei sunt cei care mai au o şansă să fie salvaţi atunci când supereroismul lor devine din prieten, cel mai mare duşman al lor.

De acord că e nobil şi din cale afară de altruist să-i ajute pe ceilalţi dar atunci când acesta devine singurul scop, atunci când supereroii uită să mai fie supereroi pentru ei înşişi, parcă nimeni nu mai are de câştigat. Şi mă refer aici în situaţia în care super-eroul se află în situţia în care nu mai poate să ajute. Fie pentru că a obosit din cale afară, fie pentru că s-a îmbolnăvit sau pur şi simplu atunci când timpul nu le mai permite să fie salvatorul tuturor. Atunci intervine un soi de tristeţe (să nu-i spun chiar depresie) în care supereroul cade şi momentul în care acesta refuză să se arate vulnerabil faţă de toţi cei pe care i-a salvat până la momentul respectiv. Şi în plus, ce îi va face pe supereroi să sufere cel mai tare la acel moment de pierdere temporară a superputerilor este faptul că lucrurile continuă să se întâmple şi oamenii continuă să trăiască şi fără ca ei să le sară în permanenţă în ajutor. Şi atunci supereroul se va simţi inutil şi va intra într-o stare din care ar putea să iasă, cu ajutor. Dacă-l va cere şi dacă-l va accepta.

Eu văd două drumuri de urmat: fie supereroul continuă în ceea ce face şi îşi pierde uşor uşor puterile şi ajunge să nu mai poată fi de ajutor într-un final nici lui nici celorlalţi sau supereroul îşi trimite temporar superputerile în concediu şi se concentrează să fie om simplu, vulnerabil, care plânge şi se plânge şi mai ales, care cere ajutor şi se lasă ajutat. Prefer din ce în ce mai mult mai mult varianta a doua pentru că ştiu că este cea mai avantajoasă dintre toate.

Dacă v-aţi regăsit în câteva dintre simptomele de mai sus şi aţi ajuns la capătul superputerilor atunci încercaţi să testaţi varianta a doua propusă de mine. Dacă aveţi prieteni pe care îi citiţi în rândurile de mai sus, încercaţi să-i ajutaţi să înţeleagă că până şi cei mai mari supereroi au nevoie să se lase ajutaţi şi salvaţi. Nu înseamnă sub nicio formă că un supererou care ia o vacanţă binemeritată va trece în extrema cealaltă şi va deveni un egoist convins. Nu e posibil aşa ceva. Dar o perioada de reîncărcat superputeri, nu cred că a stricat niciodată niciunui supererou.

Poveste inspirată din conştientizări personale despre mine şi despre ceilalţi din jurul meu care-şi trăiesc zilele cu masca invizibilă a lui Zoro şi cu calul alb oricând pregătit să sară în ajutor dar  urnită azi de un paragraf dintr-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la Bookfest şi pe care am început s-o citesc încă de pe drum, Fericirea e un ac de siguranţă, Razvan Exarhu.

Şi zice cam aşa:

Eu am înţeles, pe pielea mea, că nu suntem supereroi şi că ne dezintegrăm dacă nu ne asumăm vulnerabilitatea. Am învăţat să-mi asum toate momentele, inclusiv depresia, îndoiala, judecata proastă şi îmi plac mai mult ca oricând imperfecţiunile şi urma lăsată de mâna artizanului.