M-am avântat să-l citesc pe Pleşu asumându-mi două riscuri: primul era să nu înţeleg multe pasaje pentru că nu am baza culturală la care face el trimitere adeseori şi al doilea să nu înţeleg vocabularul şi să stric frumuseţea lecturii căutând mereu în dicţionar. Am trecut peste cele două aspecte şi m-am apucat să citesc  Despre frumuseţea uitată a vieţii cu gândul că aveam să pricep esenţialul şi aveam să mă bucur de textele înţelese pe deplin. Pe restul aveam să le las în seama celor mai înzestraţi.

Majoritatea cărţilor pe care le primim sau le cumpărăm, ajung să zacă în bibliotecă după o primă citire. E normal. De ce-ai pierde timpul recitind ceva când poţi să te delectezi cu ceva nou? Cele care au noroc mai circulă pe la prieteni, colegi, cunoştinţe şi ajung să zacă în bibliotecile lor. Mai sunt şi cărţi la care trebuie să te întorci mereu, în general cărţi de specialitate: de bucate, de psihologie, de religie, de diferite ştiinţe, dicţionare, manuale şi aşa mai departe.

Încă dinainte să încep să citesc acest compendiu de înţelepciune cotidiană cum îl numeşte însuşi autorul în nota de început, am simţit că-l pot considera un manual pentru viaţa de zi cu zi pe care să-l citesc o dată cap coadă dar la care să revin ori de câte ori m-ar cuprinde deznădejea. Ar fi suficient să citesc în grabă doar textul de pe copertă ca să iau o doză mică de speranţă că mai avem (încă) şanse să trăim într-o lume (mai) bună.

Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

Deşi nu mă feresc să recunosc faptul că mă uit la emisiuni cu poveşti mondene şi îmi ridic ochii din carte când ziarul cuiva din metrou spune o ştire despre o pseudovedetă autohtonă, urmăresc seriale, emisiuni de gătit şi multe altele care îmi atrag atenţia când stau degeaba cu telecomanda în mână, tare mi-ar plăcea ca din când în când să-l văd pe Andrei Pleşu la televizor lecturând sau comentând sau spunându-şi părerea despre ceva. Aş fi ochi şi urechi şi n-aş schimba postul nici la publicitate, de teamă să nu uit că mă uitam. Doar fiindcă citeşti Libertatea zi de zi nu înseamnă că nu ştii să te bucuri şi de Dilema Veche. Doar că Andrei Pleşu spune cam aceeaşi idee mult mai frumos:

E ca şi cum ai spune că, dacă îţi plac icrele negre, e musai să nu te atingi niciodată de mititei, sau să o faci pe întuneric, deghizat, roşind de jenă. Împotriva acestei imagini bolânde depsre frumuseţe şi spirit, declar, cu toată neruşinarea de care sunt capabil, că nu există incompatibilitate între Verdi şi Ionel Fernic, între Van Gogh şi Pârvu Mutu, între şampanie şi palincă. Şi că e stupid să te ruşinezi, dacă ai apetit şi organ pentru ambele.

Acum las puţin cartea deoparte şi mă uit fără pic de jenă la emisiunea Din culisele Hollywood-ului.