Să ne imaginăm: X se trezeşte de dimineaţă şi vrea să facă un duş. Doar că nu curge apa. Aşa că mai stă câteva minute pentru că nu poate să plece fără să facă duş. Vine apa, face duş şi pleacă spre serviciu. Când ajunge jos vede că plouă. Se întoarce în casă şi îşi ia umbrela. Vede nişte câini fioroşi la distanţă şi hotărăşte să aleagă o rută ocolitoare. Fuge după tramvai dar îl pierde. Vine cu greu alt tramvai şi X ajunge  plin de nervi şi cu mari întârzieri la serviciu. Deschide o pagină de ştiri şi află că în dimineaţa aceea tramvaiul în care ar fi putut să se afle a deraiat şi mai mulţi oameni au fost răniţi. Aşa că X se meditează la cine a oprit apa, la cine a pornit ploaia,  la cine a asmuţit câinii pentru ca el să ajungă târziu dar în siguranţă la serviciu.

Am facut doar un mic exerciţiu de imaginaţie pentru a ne pune pe gânduri. Oare de câte ori pe zi suntem la un pas/secundă de a ni se întâmpla ceva foarte grav sau, din contră, ceva incredibil de bun.  Nu vom şti niciodată dacă fiecare are un destin bine trasat de la început iar cineva face mici ajustări atunci când noi avem tendinţa să ne abatem de la drum. M-am mai gândit de multe ori la asta însă  filmul “The Adjustment Bureau”, deşi invenţie de la cap la coadă, mi s-a părut o bună lecţie despre ce înseamnă meant to be. Fraza mea preferată, “Being early is just as bad as being late“, rezumă foarte bine întreaga poveste. Poate data viitoare când răcim şi stăm acasă 2 zile ar trebui să fim recunoscători în loc să fim îmbufnaţi că ni s-au încurcat planurile. Poate că şi piciorul meu rupt m-a salvat de la ceva mai grav. N-o să ştiu niciodată. Pot doar să privesc partea bună a lucrurilor.