Ziua de astăzi mi-a adus aminte de momentele foarte dese din copilărie când plănuiam sa mergem la ţară şi pregăteam totul pentru ca dimineaţa să  ne trezească ropotele de ploaie. Ca şi în copilările, aş fi plecat chiar şi aşa, numai să nu stau în casă într-o zi atât de mult aşteptată de odihnă, după o noapte în care unul din câinii vecinilor a lătrat de ziceai că-i turbat. Oare nu îţi trebuie vreo autorizaţie, acceptul vecinilor, ceva ca să ai dreptul să ţii câine în apartament? La noi în cartier e plin, te împiedici de ei peste tot, latră, se încaieră cu câinii vagabonzi, este o plăcere să mergi pe scară/stradă. Respect oamenii iubitori de animale de companie chiar dacă eu sunt departe de a fi unul însă abia aştept ziua în care şi ei o să ne respecte pe noi şi n-o să se mai urce cu el într-un lift strâmt în care nu ştii cum să le lipeşti mai tare de zid să nu îţi facă pechinezul pedichiura cu limba. Aştept momentul în care câinii periculoşi o să aibă botniţă iar cei semipericuloşi vor fi măcar ţinuţi în lesă şi nu lăsaţi singuri pe scara blocului cât tu te pregăteşti de ieşire. Mai aştept momentul în care proprietarii de câini vor strânge mizeria făcută de aceştia pe stradă. Mai aştept momentul în care nu vor mai fi câini vagabonzi peste tot pe care trebuie să-i ocoleşti în permanenţă pentru că latră după maşini, biciclete, cărucioare. Ghinion dacă eşti şi tu pe acolo. Ştiu că mai am mult de aşteptat însă chiar şi o zi de weekend cu soare este too much to ask?