Inspirată de comentariul Mărgeluţei la postarea recentă despre Românii au talent, am ajuns să-mi pun următoarea întrebare: de ce la noi se râde cu poftă atunci când e de plâns? De ce atunci când apare câte un bătrân, câte un om al străzii, un copil de la orfelinat, un tânăr cu probleme se râde pe rupte? E clar, majoritatea n-au nici urmă de talent. Dar oare e chiar aşa amuzant că nişte oameni ca şi noi au ajuns în situaţia în care sunt şi în nedeplinătatea facultăţilor lor mintale vin să facă pe bufonii la Protv? Şi pe de cealaltă parte e chiar aşa de stors lacrimi de fiecare dată când cineva cântă sau dansează frumos? Ştiu, ştiu, lacrimi de emoţie pozitivă însă tot cred că acestea sunt momentele în care juriul ar trebui să fie cu gura până la urechi de admiraţie şi respect şi să păstreze lacrimile pentru oamenii sărmani pe care nici n-ar fi trebuit să-i admită din start să se facă mişto de ei la televizor.

***Titlul postării nu este original, aşa se cheamă o melodie a Paulei Seling (care deşi pe mine personal mă enervează maxim, a demonstrat totuşi sensibilitate la XFactor şi nu numai că nu a râs de un astfel de personaj ci a izbucnit în hohote de plâns când l-a văzut).