Ţin minte când am citit titlul cărţii “Mă sinucid altă dată” m-am gândit că e vreo carte cu un destin dramatic şi n-am nevoie de aşa o carte acum. Dar apoi am citit descrierea şi mi-a stârnit brusc interesul, părea o carte mai degrabă amuzantă şi cam aşa a fost. Probabil că mulţi ar considera viaţa lui Geri ca una mai mult decât obişnuită: (aproape) treizeci de ani, nemăritată şi fără copii, fără un job stabil şi fără prea multe studii în spate (a renunţat la facultate când s-a apucat de scris cărţi romantice). Şi ar fi una obişnuită dacă nu i-ar scoate toată lumea ochii (mai ales mama ei) că nu a profitat de ocaziile oferite şi nu s-a măritat şi n-a făcut şi ea copii şi nici măcar un job calumea nu şi-a găsit. Să fie ăsta motiv de sinucidere? Nu cred. Dar acum cine sunt eu să judec? Despre carte puteţi mai detaliat aici şi aici, eu aş vrea să mă opresc puţin asupra scrisorilor şi asupra unui pasaj pe care-l voi reda ceva mai jos.

Atunci când hotărăşte să-şi ia viaţa cu nişte pastile expirate, Geri se apucă să scrie o serie de scrisori pentru diferite persoane din viaţa ei în care să spună lucruri pe care nu a avut curajul să le spună vreodată şi adevăruri pe care în mod normal nu le-ar fi rostit. Unele sunt de bine însă predomină cele de rău, sunt ca o eliberare a conştiinţei şi a lucrurilor gândite dar nespuse. Aş considera experierea scrisorilor sinucidere curată, nu mai era nevoie şi de pastile 😀 Pentru că sinuciderea eşuează (din diverse motive), Geri trebuie să dea piept cu toată lumea care ştie acum ce gândeşte ea cu adevărat. Foarte tare mi s-a părut ideea cu scrisorile. La urma urmei cine nu visează în secret să spună “vreo două” cuiva care le merită doar că pentru că trebuie să mai trăim pe acelaşi pământ cu persoana respectivă…nu o facem. Numai gândul că aş putea să spun verde în faţă nişte lucruri m-a mai înveselit puţin. La scrisori m-am amuzat cel mai tare, în rest au fost părţi la care m-am cam plictisit.

Pasajul de care spuneam este unul care a şi dat titlul postării şi se referă la ideea că oamenii suferă din diverse motive şi fiecare are dreptul lui la suferinţă chiar dacă nu moare de foame şi nu-i moare familia în război pentru că da, nenorocirea este relativă.

“Geri: – Până la urmă, Hilla are dreptate, mă smiorcăii. Dacă şi-ar pune capăt vieţii toţi ăia cărora le merge mai rău decât mie, s-ar rezolva dintr-o mişcare problema suprapopulării. 

Charly: – Bineînţeles că or să existe mereu oameni cărora să le meargă mai prost, spuse Charly. Hai, mănâncă-ţi legumele, gândeşte-te că sunt copii în lumea a treia care ar fi fericiţi dacă ar avea ceva de mâncare. Nu te mai văita atâta că te-ai lovit la genunchi şi gândeşte-te la oamenii care nu mai ai picioare deloc. Nu mai plânge că ţi-a murit pisica, atâta vreme cât sărmana Katerina Lemuşkaia şi-a pierdut în masacrul de la Vladivostok bărbatul, fiii şi fiicele. […] Nu vreau să spun altceva decât că nu există un etalon al nenorocirii. Nenorocirea este relativă.”

Da, întotdeauna o să existe oameni cărora le merge mai prost decât nouă. Asta înseamnă oare ca noi să zburdăm pe câmpii cu flori de fericire şi să fim recunoscători că nu ne merge mai rău şi că avem ce mânca şi ce bea şi unde locui? Oare doar la asta se rezumă fericirea şi mulţumirea în viaţă? Să ai ce mânca şi unde să pui capul pe pernă  noaptea? Probabil că pentru cine nu le are… la asta se rezumă. Doar că atunci când ai mijloacele minime de trai, creierul şi inima încep să ţeasă alte poveşti şi alte fericiri pe care şi le doreşte. Acum ar trebui să ne simţim vinovaţi că ne dorim mai mult şi mai multe în viaţă? La urma urmei ce viaţa ar mai fi aia în care nu ne-am mai dori nimic?