Aşa cum am promis în postarea anterioară, voi mai povesti o vreme despre Şoapta inimii, o carte pe pe care am citit-o recent dar care mi-a plăcut foarte tare, în ciuda coperţii care nu spune nimic despre ea şi în ciuda finalului pe care eu nu l-aş fi hotărât aşa de-ar fi fost s-o scriu eu. Doar că n-am scris-o eu şi nici c-aş putea scrie vreodată o carte aşa că aş face bine să mă obişnuiesc cu finalurile alese de autori fără să-mi ţes eu altele în minte.

Nu ştiu câţi dintre voi mă veţi crede pe cuvânt că e o carte frumoasă şi o veţi citi însă fie că vă va cădea vreodată în mână, fie că nu, tot ţin neapărat să vă împărtăşeşc un pasaj scurt dar tare însemnat pentru încercarea noastră zilnică  de a face pace cu viaţa, cu bunele şi cu relele ei şi cu finalul care ştim cu toţii că se va întâmpla fără să ştim nici când şi nici cum.

“să-l înveţe şi pe el […] că suferinţa este inerentă vieţii, oricărei vieţi, fără excepţie, că bolile sunt inevitabile, că vom îmbătrâni şi că nu putem scăpa de moarte. U May îi explicase că acestea sunt legile existenţei umane. Legi care se aplică tuturor, oriunde în lume, indiferent cât de mult se schimbă vremurile. Nicio putere nu îl poate elibera pe om de durerea sau tristeţea care apar după ce înţelege acest lucru – doar el singur se poate elibera. Şi, în ciuda tuturor acestor lucruri, viaţa e un dar care nu trebuie dispreţuit de nimeni. Un dar plin de enigme, în care suferinţa şi fericirea se împletesc inevitabil. Orice încercare de a le separa e sortită eşecului“.

Îi e greu omului când îi e greu dar parcă îi e greu şi când îi e bine pentru că stă cu gândul la când i-o fi iarăşi greu. Nu ştiu câţi reuşesc sau câţi vor  sau câţi pot să reuşească să se elibereze de durerea sau de tristeţea care apar după ce înţeleg că suferinţa este inevitabilă oricărei vieţi. Şi că viaţa însăşi e un dar de preţuit aşa cum e ea şi fiecare om e dator să-şi trăiască puţinul sau să-l facă mult şi să-şi trăiască multul cu bucurie şi recunoştinţă şi cu mintea limpede să înţeleagă că puţinul nu e sinonim cu suferinţa aşa cum nici multul nu e echivalentul fericirii. Iar omul care are norocul să ajungă să îmbătrânească trebuie să-şi ia viaţa în mâini şi s-o ţină strâns ca să nu-i scape printre degete şi s-o irosească. Şi să înveţe că viaţa nu e o sumă de lucruri mari ci o sumă de nimicuri pe care tot omul le dă însemnătate făcând bucurie din orice nimic în loc să creeze supărări şi frustrări din toate nimicurile şi închipuirile.

Şi datorită tuturor acestor lucruri viaţa e un dar care nu trebuie dispreţuit de nimeni.