Continui seria postărilor despre State (până când o să vă plictisiţi de tot) cu o postare mai degrabă despre “acasă”. Citind cartea asta (căreia nu i-am acordat pe blog atenţia pe care o merita în graba mea de a strânge pe ultima sută de metri comentarii pentru a planta copaci în campania vALLuntar dar despre care voi mai scrie şi în alte postări) am găsit un pasaj cu care m-am identificat într-o măsură destul de mare.

La întoarcerea din vacanţă, una dintre întrebările cele mai frecvente primite au fost dacă mi-am dorit să rămân acolo sau dacă-mi mai place ceva în ţară după tot ce-am văzut şi vizitat acolo. O să răspund pornind de la citatul de mai jos pe care l-am extras din Şoapta inimii.

“Îmi era dor de New York, de zarva şi de traficul lui. De feţele serioase şi inabordabile ale pietonilor deloc interesaţi de cei din jur. Îmi era dor chiar şi de duhoarea gunoiului revărsat, în serile de vară sufocant de umede. Tânjeam după ceva cunoscut, ceva de care să mă agăţ, care să-mi ofere siguranţă. Vroiam să fiu înapoi acolo unde ştiam cum să mă mişc şi cum să mă comport.“

Şi uite aşa îmi era mie dor de locul în care stiu cum să mă mişc şi cum să mă comport. Nu că n-aş fi ştiut acolo neapărat cum să mă comport însă confortul existenţei zilnice poate fi dat de multe ori şi de simplul fapt că toată lumea în jur vorbeşte aceeaşi limbă ca şi tine. Acum depinde foarte mult de cât de mult ţine cineva la confortul locului cunoscut. Eu una mă simt mai în siguranţă într-un loc în care ştiu cum merg cât de cât lucrurile. Orice lucru mic şi poate neînsemnat poate deveni enervant dacă se face altfel. De exemplu faptul că în magazine preţurile sunt afişate fără taxe iar la casă plăteşti altceva decât ai socotit tu (ştiu că te poţi obişnui însă ca turist eşti uşor derutat la început). Sau faptul că oricât de cuprinzătoare e limba engleză n-am găsit niciun cuvânt cu care să spun oamenilor “poftă bună”. Sau să spui cuiva “mulţi înainte” atunci când îţi spune vârsta. Poate părea o prostie însă ai un sentiment ciudat când îţi zice cineva câţi ani are şi tu nu ai ce să îi răspunzi care să “facă sens” şi pentru el.

O fi sistemul medical la noi la pământ însă tot îţi permiţi să mergi la un consult şi să-ţi faci nişte analize sau să stai câteva zile internat în spital (fie el de stat sau privat). Acolo facturile de la spitale (mai ales dacă implică şi o operaţie) sunt de ordinul zecilor de mii din care asigurarea ta niciodată nu acoperă 100%. Alt dezavantaj care nu mă priveşte pe mine în mod direct dar la care ar fi greu să se adapteze mămicile din România: nu au concediu de creştere şi îngrijire copil şi nici concediu de sarcină şi lăuzie. Proaspetele mămici pot sta acasă şapte săptămâni şi apoi trebuie să se întoarcă la serviciu. Nu sunt mamă dar tot mi se pare absurd să fii constrâns să-ţi laşi copilul de nici două luni în grija altcuiva atâtea ore pe zi. Poţi alege să stai acasă fără să fii plătită dar ce om de rând îşi permite să trăiască fără salariu şi fără siguranţa unui job la care să se întoarcă după ce împlineşte cel mic un an sau doi?

Sigur că oamenii se pot adapta oriunde şi în orice condiţii, e în natura noastră şi în instinctul nostru de supravieţuire să ne adaptăm la nou. Dar nu văd niciun motiv pentru care m-aş rupe de siguranţa de aici ca să trăiesc “mai bine“. Mai bine pentru cine? Probabil că acolo ar trebui să muncim câte două joburi fiecare ca să ne fie mai bine. Nu mă feresc şi nici nu mă tem de muncă doar că nu înţeleg cum poate să însemne asta mai bine dacă nici nu ai vreme să te bucuri de mai binele tău? La pensie poate. Deşi dacă nu ai strâns nimic şi te-ai bazat doar pe “pensie”… ghinion… pensiile sunt tot la fel de atrăgătoare ca şi la noi.

Ca o concluzie (că deja încep să deviez de la subiect), oricât de “mai bine” ar fi peste ocean, nu  cred că ar fi “mai binele meu”. Omul se adaptează, cum am zis mai sus, însă nu e neapărat mereu fericit la ajustările pe care e nevoit să le facă în viaţa lui ci le face pentru că aşa trebuie. Sigur că te poţi obişnui dar nu-mi doresc ca viaţa mea să fie o mare obişnuinţă la lucruri pe care eu le-aş face altfel. Aşa cum am mai zis poate şi în alte postări, singurul lucru care mi-ar face obişnuinţa mai uşoară ar fi să umplu un avion întreg de oameni dragi şi să-i iau cu noi. Până una alta încerc să-mi trăiesc binele şi să muncesc să-mi caut mai binele aici în ţară.

*Exemplu de pământ şi flori din ţară de care mi-e dor (grădina mătuşii mele, anul trecut de Paşte). Nu ştiu dacă şi anul ăsta arată la fel dar sigur că mi-ar fi mai uşor să ajung la ea aflându-mă doar la patru sute de kilometri distanţă decât mi-ar fi de la 9000 de kilometri distanţă.