Am aflat de Alice Herz-Sommer acum câteva zile, când una dintre colegele mele (care nu are nici cont de Facebook și nici blog dar care cunoaște multe povești care merită din plin povestite) ne-a făcut curioase, în doar cinci stații de metrou, de la Aurel Vlaicu la Unirii, să căutăm și să ne uităm la interviuri cu ea (cu Alice adică).

Astăzi, la fix o lună de la moartea ei, am ajuns și eu să aflu mai în detaliu, cine a fost și care a fost secretul vieții ei lungi (anul acesta ar fi împlinit 111 ani). Ai crede că optimismul de care veți vedea în interviuri că debordează Alice este genetic sau se datorează unei vieți trăite în lux și fericire. Însă ea ne povestește că optimismul este o alegere pe care o faci. O viață în care ai fost într-un lagăr de concentrare având mereu o secure deasupra capului, o viață în care ți-ai îngropat ambii părinți, soțul și fiul, o viață în care ai supraviețuit cancerului la 86 de ani, o astfel de viață nu are cum să fie una ușoară. Și nici trăsătură genetică nu este pentru că, așa cum ea însăși povestește, sora ei geamănă era exact opusului ei, un munte de pesimism.

De câteva zile de când am descoperit-o am realizat că, de câte ori o ascult vorbind, am sentimentul că iau un medicament sau beau un ceai cu proprietăți miraculoase. E ca atunci când te doare foarte rău capul și iei o pastilă puternică și simți cum scade progresiv durerea până la dispariția ei completă. Ea însăși spune că a ales să privească mereu binele. Că atunci când ești relaxat, corpul este relaxat. Când ești pesimist, corpul reacționează nenatural. Că știe și ea că răul există doar că depinde de noi dacă privim răul sau binele. Că dacă ești bun cu oamenii, oamenii sunt buni cu tine. Și că dacă dai, primești.

Crescută și educată într-un mediu intelectual (însuși Kafka era un obișnuit oaspete al familiei lor), Alice povestește că îi este recunoscătoare mamei ei în primul rând pentru felul în care le-a încurajat să învețe, să cunoască, să știe cât mai multe lucruri. Tot din familie și-a însușit și pasiunea pentru muzică, muzica fiind cea care, conform spuselor ei, i-a salvat viața ei și multora dintre oamenii din lagărul de concentrare. ”Muzica mi-a salvat viața, muzica încă mă salvează … sunt evreică dar Beethoven este religia mea”, spune Alice într-unul dintre interviuri. În 2013, filmul The Lady în number 6: Music saved my life (Muzica mi-a salvat viața) a primul premiul Oscar pentru cel mai bun scurt metraj documentar.

În 2008 a fost publicată o carte despre viața ei, o carte cu un titlu minunat de sugestiv, Un colț de rai în iad, Viața lui Alice Herz-Sommer (A Garden of Eden in Hell: The Life of Alice Herz-Sommer), o carte pe care urmează să o comand de pe Bookdepository și pe care abia aștept să o citesc.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care Alice spune că le-a învățat în viața ei lungă este acela de a fi recunoscător. Recunoscător pentru că nu suferi de foame, că ești sănătos, pentru că vezi soarele, pentru că vezi un zâmbet, că ai parte de o vorbă bună din partea cuiva. Toate acestea sunt un dar. Și asta a învățat, să fie recunoscătoare pentru tot.

Vă invit să vedeți mai jos unul dintre interviurile mele favorite cu ea:

Și vă mai invit să alegeți să fiți optimiști! Eu abia încep să învăț. Nu se învață într-o singură zi. Pesimismul (în orice grad ar fi) este boală care necesită tratament susținut și îndelungat. Dar dacă luăm medicamentele zilnic, n-avem cum să nu ne facem (mai) bine. (a se citi medicamente la modul figurat). Deci vă invit să alegeți să priviți partea bună a lucrurilor și să zâmbiți și să nu lăsați să treacă nici măcar o singură zi fără să râdeți!