Azi am fost la o expoziție de pictură și am cumpărat o carte de poezii. Lucruri pe care nu le fac în fiecare zi sau în fiecare an sau poate, dacă stau bine să mă gândesc, nu le-am mai făcut deloc până acum. Și mai surprinzător de atât este faptul că nu am plănuit să merg ci am acceptat fără să mă gândesc prea tare o invitație venită poate din joacă. Parcă anticipând motto-ul Purtătorului de cuvinte, ”consumul excesiv de gânduri dăunează grav sănătății”, n-am stat pe gânduri și am lăsat pe mâine ce puteam face astăzi la serviciu și am plecat spre una dintre cele mai plăcute seri petrecute în ultima perioadă.

Așa am ajuns s-o cunosc pe Alexandrina Carmen Ene, un artist plastic talentat, care a pus atâta suflet în lucrările ei încât a ajuns și la sufletele privitorilor, inclusiv al lui Ioan Gyuri Pascu, care și-a dorit ca lucrările ei să apară în cartea lui de poezii. Și nu a greșit în dorința lui pentru că, deși nu sunt nici fan poezii nici picturi, cartea asta îmi place foarte foarte mult! A se înțelege că îmi plac poeziile și imaginile din ea deopotrivă.

Expoziția ”După licurici” a fost mai mult decât o simplă admirare de tablouri. A fost un eveniment complet, cu oameni calzi și încărcați de povești care au reușit, în două ore cât am stat în aceeași încăpere, să ne transmită din seninătatea și fericirea lor.

”Cred într-o uniune aproape mistică între pictură, psihologie, literatură”; ”Visez să pot surprinde în tablouri un întreg univers conceptual-psihologic pentru că asociate unor imagini, cuvintele care surprind trăirile, stările umane pot avea tăria unor veritabile intervenții psihoterapeutice” ”Pentru că starea de bine este invers proporțională cu inflația ego-ului” sunt doar câteva rânduri care exprimă trăirile și motivația artistului Carmen Ene.

Nu mă pricep deloc la artă să spun dacă lucrările sunt bune sau nu, îi las pe cei mai învățați să-și dea cu părerea, eu pot spune doar că mie-mi plac. Iar dacă mie îmi plac, pentru mine, sunt suficient de artă. Vorba replicii din Mona Lisa Smile…”nu e artă până când nu spune cineva că este. E artă!” Și scriu și aici, ca să nu mă uite, când îi dictează sufletul să picteze niște lalele, să mi le arate mie prima, înainte să le cumpere altcineva. Ar fi, pentru mine, o adevărată intervenție psihoterapeutică 🙂

Un preview discret al lucrărilor expuse azi și cartea dragă care mai că m-a luat ea pe mine de pe raft decât eu pe ea:

Și cum nu se putea pictură și literatură fără … partitură… am avut onoarea să-l aud cântând, pentru prima oară, pe Ioan Gyuri Pascu. Dacă tot îndemnul lui este să fim liberi, mi-am permis libertatea să și înregistrez câteva piese și vă redau una dintre ele care a rezonat cu mintea și cu sufletul meu (și da, am zis ”eu știu” după versul ”dacă am ști cum e să fii o frunză).

Îmi permit să-l citez pe Ioan Gyuri Pascu și să închei articolul cu ultimul rând din una dintre postările lui: Aţi avut timp şi răbdare să citiţi acest articolaş? AM DEOSEBITA BUCURIE DE A VĂ MULȚUMI!