Cum cuvântul tăcere nu face parte prea des din dicționarul meu intern, revin pe blog după aproape două săptămâni în care doar m-am gândit la diverse lucruri dar n-am prea vrut sau n-am prea știut ce formă să le dau în scris. Pe lângă faptul că este titlul unei melodii de la Taxi care mă sensibilizează la maxim dar la al cărei videoclip oficial nu am inima să mă uit, titlul postării se referă la o tăcere care n-are legătură cu cuvintele. Și asta pentru că oamenii sunt în stare să vorbească zilnic zece ore încontinuu despre ceva sau despre orice însă de fapt sufletelor lor să tacă mâlc cu lunile sau chiar cu anii. Mai cu noimă sau fără noimă, depinde cum o să le simtă fiecare, vă povestesc astăzi despre:

Prieteni. Cine are să-i prețuiască. Cine n-are să nu-i mai caute cu atâta ardoare (vor veni ei dacă vor vrea). La majoritatea serialelor la care mă uit există câte un grup de prietene cele mai bune (best friends) care își împărtășesc de toate, sunt alături unele de altele mereu, se distrează împreună și pot face întâlniri ad-hoc atunci când una dintre ele trece printr-o perioadă dificilă sau din contră, foarte fericită. Mereu mi s-a părut un lucru de găsit doar în seriale și cărți și că în realitate nu se poate întâmpla așa ceva. Poate că în realitatea mea nu se poate. Pentru că în realitatea altora pare să funcționeze. Sau poate că și acolo e doar aparența și selfie-urile de pe Facebook. N-o să știu exact niciodată.

Sinceritate. Este o unealtă pe care trebuie să avem grijă cum o folosim. Cu toții trebuie să o avem la îndemână dar să o folosim înțelept doar atunci când este cazul. Sunt momente când oamenii sunt sinceri doar că … nimeni nu le-a căutat sinceritatea/părerea. Sunt situații în care dacă n-ai ceva bun de zis, cea mai bună idee pe care o poți avea este să taci naibii din gură și să-ți vezi de treaba ta.

Falsitate. Pentru că trăim într-o societate și printre niște oameni și pentru că trebuie să ne adaptăm uneori la ea (nu funcționează mereu să se adapteze ea la noi, oricât de mult ne-am dori) și pentru că nu putem să scoate unealta sincerității cu fiecare ocazie din tolba noastră zilnică de caractere, falsitatea își facea și ea simțită prezenta de nu știu câte ori pe zi și pe parcursul unor ani de zile în anumite relații pe care le avem. Fie că o ignori sau că încerci s-o corectezi atunci când o recunoști la cei din jur sau că vrei s-o îmbraci în hăinuțe minunate, ajungi într-un punct în care ți se ia efectiv și nu mai poți suporta s-o vezi. Dacă nu poți fi sincer, nu fi nici fals. Taci. E cea mai bună atitudine pe care o poți adopta. Atât cât se poate.

Judecăți. Cui nu i s-a întâmplat să judece greșit pe cineva sau să zică ceva de cineva și apoi să-i pară rău să arunce primul cu piatra. Și deși eu sunt maestră la asta și foarte impulsivă când vine vorba de tras concluzii cu privire la oameni și la situații, exersez de ceva vreme să mai domolesc din graba asta mai ales că am regretele mele care mă cam urmăresc în privința asta. Și dacă tot veni vorba de regrete….

Regrete. Cu toții le ducem după noi însă trebuie să conștientizăm că singurul lor rost este să ne ajute să evoluăm și să învățăm din greșelile făcute. După ce și-au făcut rostul didactic trebuie să le facem cu grijă băgăjelul și să le trimitem cât mai departe de noi posibil.

Oportuniști. Deși acest cuvânt are sens negativ la prima citire, propun să-i dăm sensul pozitiv pe care-l merită și să ne referim la el ca însumând acei oameni care profită de oportunitățile pe care viața le oferă. Dumnezeu îți da dar nu-ți bagă în traistă zice o vorbă din bătrâni. Așa că dacă vi se oferă ceva ce v-ați dorit întotdeauna, mai și riscați (nu riscați totul, dar e necesar să mai riscați câte ceva). Aparent siguranța oferă siguranță și liniște. Asta până când apar neliniștile provocate de ce ne dorim și nu avem curaj să obținem.

Oameni ficși. Pe parcursul unei vieți, un om are prin preajmă oameni de două categorii: ficși și mobili. Cam ca la telefonie. Și deși avem tendința să protejăm mai degrabă oamenii mobili (poate pentru ca ei să nu plece, pentru că cei ficși oricum sunt ficși), ar trebui să mai slăbim puțin această tendință și să ne îngrijim într-o mai mare măsură de cei ficși. Cei mobili vor pleca, se vor schimba, te vor mai și dezamăgi, te vor uita, te vor ignora sau te vor răni cu prima ocazie (inconștient sau conștient). Oamenii care ne sunt și ne vor alături se fixează în timp fără ca noi să ne dăm de ceasul morții să-i mulțumim și să le facem pe plac însă cei mobili vor pleca în ciudat tuturor eforturilor noastre supraomenești. Și ne vor uita într-un mai mare sau mai mic final.

Și lista poate și va continua cu o altă ocazie. Între timp, nu uitați să prețuiți oamenii care contează, să-i sprijiniți și să-i lăsați să vă sprijine și ei la rândul lor.

Foto by OC Photography.