Ţara mea are lanuri mănoase şi munţi înalţi şi văi şi dealuri şi câmpii şi oameni buni şi primitori şi râuri şi ramuri şi poeţi şi genii şi talente cu carul. Şi e bine în ţara mea aşa cum e ea şi n-aş vrea să-mi odihnesc oasele sau cenuşa prin alte lanuri decât astea mioritice cât oi avea de supravieţuit. Dar totuşi nu pot să înţeleg cum se poate ca, în secolul în care trăim, intrarea într-o secţie de chirurgie a unui spital din capitală să se facă prin mizeria asta şi cum se poate ca personalul medical să supravieţuiască din bacşiş iar viaţa unor bolnavi să depindă de donaţii şi nu de un sistem de sănătate sănătos?
Noi să fim sănătoşi.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
Mda, chiar mizerie. Asa ceva nu am mai vazut si, din pacate, “am vizitat” cateva spitale (vreo 7 la numar) pana acum.
Poate era doar o conjunctura, parea sa fie oarecum in renovare insa usile si dulapurile alea m-au facut sa cred ca merg intr-un subsol de bloc si nu intr-un spital.
http://gelamunteanu.blogspot.co.uk/2014/07/tara-mea-cantec.html
Ha! “Sa te ferească Dumnezeu!” 😉 Nu-mi permite timpul sa intru în detalii, iti povestesc doar ca, pe cand era fi-miu ‘al mare la câteva luni, am semnat externarea pe proprie răspundere din Budimex, în secția de gastro, a naibii ironie, umblau gândacii pe pereti!! De atunci am devenit experta în îngrijirea la domiciliu!!
Sănătate!