Sunt zile în care mi se pare că nimic nu are rost, zile în care am o tristeţe în glas şi-n privire, zile în care nu am chef şi zile în care nu mi-e dragă lumea asta toată şi pace. Cu toţii avem zile şi zile. Doar că uneori parcă am mai multe zile decât zile şi se adună aşa o stare pe care nici mama cărţilor motivaţionale nu poate s-o repare.

Dar apoi văd în telefon o poză cu o mare de lalele şi-mi aduc brusc aminte că sunt atâtea lucruri de făcut, atâtea proiecte de realizat, atâtea idei de pus în practică, atâta muzică de ascultat, atâtea seriale de urmărit, atâtea cărţi de citit, atâtea locuri de vizitat, atâtea mâini de strâns şi atâtea creştete de mângâiat, atâtea zâmbete de schimbat, atâţia prieteni de sunat, atâţia oameni de iubit şi de preţuit, atâtea cuvinte de aşternut, atâtea lalele de privit, atâtea poveşti de spus şi de ascultat, atâtea drumuri de bătut, atâta somn de dormit şi atâta cafea de băut dimineaţa, atâtea zambile de mirosit, atâţia cartofi prăjiţi de mâncat şi atâta îngheţată de topit, atâta mare şi atâta sare şi atâta muntele de urcat. Şi lucrurile încep să aibă iarăşi rost o perioadă.

Şi sunt alte zile în care nu am chef nici să vorbesc şi nici să ascult şi totuşi primesc, vorba cântecului nou de la Taxi, “aceleaşi întrebări directe la care se aşteaptă răspunsuri perfecte, câteodată mă doare, câteodată mă amuz foarte tare atunci când răspunsul este chiar în întrebare”. Şi apoi iar vin zilele în care aş vorbi de tot şi toate şi cu toată lumea. Şi sunt zile mai mult sau mai puţin la fel şi alte zile mai altfel. Mai bune, mai rele, mai calde, mai reci, mai ciudate, mai obişnuite. Un lucru e sigur, mă bucur că le am. Zilele. Şi tot vorba cântecului, puneţi inima şi iubiţi!