Nu am mai fost de ceva ani la slujba de Înviere. Pe vremuri mergeam. În copilărie pentru că era o ocazie bună să ies noaptea de acasă şi să o petrec cu prietenii de la bloc iar mai apoi parcă de teama unei pedepse divine tot restul anului în lipsa luminii sfinte trecute peste pragul casei mele.

Niciunul dintre motivele de mai sus nu m-au scos aseară din casă. De data asta a fost un motiv interior şi o nevoie de linişte şi limpezire de minte şi de suflet. Am fost la o biserică aflată în curtea unui spital şi a fost diferit faţă de ce ştiam eu care obişnuiam sa fac baie de mulţime până la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi.

Şi am luat lumină şi am ascultat cele mai cu sens cuvinte pe care le-am auzit eu până acum din partea unui preot care ne îndemna să ne rugăm pentru oameni. Pentru oamenii cu responsabilităţi importante şi destine de alţi oameni în mâini, pentru cei care călătoresc pe pământ sau prin aer, pentru cei săraci şi suferinzi, pentru cei bolnavi şi pentru familiile lor. Ne mai îndemna să iubim şi să privim iubirea mult mai mult dincolo de iubirea romantică, aceasta fiind cea mai mică parte din ce înseamnă iubirea cu adevărat. Ne-a mai amintit să fim buni şi răbdători şi să practicăm iertarea. Iar la finalul predicii lui a spus “vă îmbrăţişez” şi parcă am simţit şi eu că se apropie sentimentul de linişte pe care căutam să-l găsesc acolo.

Şi am ajuns cu lumina acasă deşi nimeni nu-i dădea prea multe şanse de supravieţuire fiind atât de mică şi de plăpândă. Şi sigur că se va stinge însă va depinde de mine să o aprind iar, ori de câte ori voi simţi nevoia de liniştire.

Să ne bucurăm de zilele astea să ne odihnim minţile şi sufletele de atâtea gânduri şi atâtea griji şi atâta greutate ce punem pe umerii noştri. Să ne odihnim vocea de atâtea vorbe şi atâtea explicaţii. Să ne odihnim ochii de câte au avut văzut şi de îndurat. Să ne odihnim urechile de câte rele le e dat să audă în fiecare zi. Să ne odihnim picioarele de cât au avut de alergat şi capul de câte a avut de socotit. Să ne odihnim sufletul de cât are de suferit. Şi apoi să o luăm de la capăt cu mai multă putere şi răbdare şi grijă şi înţelepciune şi entuziasm şi poftă de viaţă trăită frumos.

Şi în caz că mai uitaţi, din când în când, fiţi buni şi cu voi înşivă!