Când eram studentă şi mai veneam în Bucureşti în vacanţe, colindam străzi în lung şi-n lat, uneori pe jos alteori cu autobuzele şi mă bucuram de locurile pe care le vedeam. Îmi place să fiu turist, indiferent că e într-un sat cu două uliţe sau într-un oraş cu nenumărate posibilităţi de nou. De când locuiesc aici şi merg aproape numai pe sub pământ, mi-am dat foarte rar ocazia să umblu de aiurea şi m-am limitat la nişte trasee făcute de nevoie sau din obişnuinţă şi am uitat să privesc în lumea mai largă din imediata mea apropiere. Mi s-a întâmplat în unii ani chiar să înflorească în parcuri copacii iar eu să observ petalele abia când cădeau pe jos, semn poate că am mers mai mult cu capul plecat decât cu nasul în vânt.

Duminica trecută, după o noapte de nesomn şi doar o oră şi jumătate de închis un ochi spre dimineaţă, am pornit hotărâtă să stau numai pe afară. Nici că mă aşteptam eu ca după o gură de aer şi câteva raze de soare să mă energizez încât să uit complet că n-am dormit. Poate că a contribuit şi un cappuccino delicios băut tot afară, la Origo. Deşi acolo am cam tremurat de frig pentru că soarele nu ajunsese şi pe la masa noastră.

Cu bicicleta am mers ore în şir prin locuri prin care mai fusesem dar pe care le vedeam acum cu alţi ochi. Am mers şi prin locuri noi şi m-am entuziasmat de case, de alei, de flori, de pisici, de copaci, de clădiri, de parcuri, de lalele, de echilibrul pe care am reuşit să mi-l ţin prin locuri mai strâmte. M-am bucurat de linişte şi de oameni puţini şi de şi mai puţine maşini prin jur.

Pe lângă plimbările printre casele vechi dar totuşi noi, o zonă probabil ca un fel de Beverly Hills din centrul Bucureştiului, am avut şi revelaţia zilei, Parcul Carol. Un parc în care am intrat doar câţiva metri, de toate dăţile în care s-a făcut prezenţa la examenul de condus. Şi gata. Cam atât credeam eu că e parcul. Prezenţa la examen, trei bănci şi câţiva copaci. Însă m-am înşelat foarte mult pentru că acest parc este absolut minunat. Cu alei şi copaci de o parte şi de alta şi veveriţe şi lac şi bărci şi terase şi poduri şi monumente istorice. O frumuseţe de loc, atât de aproape de mine şi atât de la îndemâna mea şi totuşi neexplorat de mine niciodată.

Şi poate că mi-am dorit şi eu să plec pe undeva de 1 Mai, să fac o excursie, ceva deosebit. Dar uite că nu e rău deloc să fii turist la tine în oraş într-o zi de sărbătoare când e gol şi cu totul altfel decât îl ştii într-o zi de lucru sau într-o zi normală de weekend. Şi îmi plac oamenii, graba şi poveştile lor. Îmi place agitaţia şi nebunia pentru că te pierzi mai uşor prin ea şi parcă îţi mai estompează din gânduri. Dar din nou, uite că nu e rău deloc atunci când e linişte şi când aerul şi soarele şi bucuria descoperirii te fac să uiţi cu totul de gânduri şi să fii pur şi simplu acolo, prezent, pe două roţi şi cu părul în vânt.