Când am perioade în care nu fac nimic deosebit, parcă am mai multe de povestit decât atunci când sunt aglomerată cu de toate. Şi deschid seara pagina să scriu şi o închid tot aşa cum am deschis-o, apăsând pe “nu” atunci când mă întreabă dacă vreau să salvez draftul. E ca şi cum am parcus un drum atât de lung în care nu am tras pe dreapta nici măcar o singură dată încât atunci când încerc să parchez (griji sau bucurii), nu-mi iese la fel de natural ca altă dată.

Am călătorit (şi practic şi metaforic) mult în ultimele săptămâni, am vizitat, am învăţat, am petrecut timp special cu prieteni, am avut grijă de mine, m-am apucat de sport (pe termen lung de data asta), mi-am setat obiective şi am făcut planuri şi ordine în gânduri şi în priorităţi. Am început să accept greşeli pe care le-am făcut şi să mă iert pentru ele, să fiu mai bună şi mai îngăduitoare cu mine dar şi cu oamenii din jurul meu. Învăţ să fiu o versiune mai bună a mea dar fără să mă critic şi să mă judec şi să mă scuz şi să mă acuz.. Sunt paşi importanţi făcuţi pentru dezvoltarea mea personală (şi profesională) şi nu vă puteţi imagina bucuria care îmi umple inima ori de câte ori îmi sărbătoresc câte un mic succes care mă duce mai aproape de direcţia pe care am ales-o. De aceea gândesc mai mult, fac multe dar parchez mai rar. Deşi dacă tot am poposit azi un pic, parcă mi s-a deschid apetitul să mai stau şi să cuget şi să mai şi scriu ce cuget. Doar că timpul nu mă aşteaptă şi ziua de azi, fie ea şi de sâmbătă ploioasă în care am dormit cât am vrut eu de mult dimineaţă, are planul făcut şi începe, bineînţeles, cu un mic dejun (luat mai pe la prânz) şi o oră, sper eu intensă, de sport. Şi nu contează că plouă, ploile vara îmi dau o stare de linişte şi de calm, eu nefiind mare fan al zilelor cu temperaturi peste 25 de grade. Mai povestim. Curând.