N-am mai povestit de ceva vreme despre filme sau seriale. Nu pentru că nu am vrut să mai împărtăşesc cu voi ci pentru că nu am mai apucat să mă mai uit la nimic iar un maraton de vizionări sezoane întregi de seriale nu s-a mai întâmplat de ceva vreme. M-am uitat însă la un film, cap coadă, deşi la cum mi se închideau ochii nu credeam că voi reuşi să-l văd decât, cel mult, în etape, în cateva seri. Dacă e despre viaţă, atunci orice film, serial sau carte se încadrează uşor în genul meu. Aşa s-a întâmplat şi cu Danny Collins, pe care n-am avut cum să-l judec nici după titlu (care nu îţi spune nimic), nici după trailer (pe care nu l-am văzut înainte). Şi bine că nu am ştiut nimic despre el (decât că era cu Al Pacino), pentru că am avut ocazia să-l judec după poveste. A fost un film frumos, aş prefera să vă uitaţi la el, ca şi mine, fără să ştiţi cu ce sau despre ce este. Este o poveste de viaţă. Sau de vieţi, mai bine zis. Şi e inspirat dintr-o povste reală, ceea ce-l face cu atât mai autentic.

În ultima vreme am citit şi o carte despre viaţă dar parcă încă nu sunt pregătită să v-o recomand. Pentru că e prea reală, prea tristă dar din care am tras, aşa cum trebuie de fapt, nişte învăţăminte foarte optimiste. Dar asta, în episodul următor. Până atunci, bucuraţi-vă de viaţă, simplul fapt că o aveţi vă face, din oficiu, mai norocoşi decât mulţi alţii!