În viaţa mea de “actriţă” m-am nimerit să joc trei roluri mari şi late. O dată am fost mama vitregă din Alba ca Zăpada în clasele primare, a doua oară am fost domnul din Five o’clock de Caragiale şi încă o dată am fost, de curând, un tâlhar din Muzicanţii din Bremen. În toate trei am jucat din întâmplare şi n-am dat dovadă de vreun talent nebănuit în ale actoriei, mi-am spus replicile cum m-am priceput eu mai bine pentru că … aşa a trebuit la momentul respectiv.

A patra mea interacţiune cu teatrul s-a întâmplat săptămâna trecut şi cu un altfel de teatru, cel de improvizaţie. Am ajuns acolo dintr-o improvizaţie de moment când, la petrecerea caritabilă pentru Hospice Casa Speranţei, m-am trezit cu mâna în sus licitând pentru o oră de curs. Şi m-am dus. Deşi când am licitat pentru ea nu eram foarte convinsă că mă voi şi duce, chiar dacă făcusem donaţia pentru ea.

Şi aşa am aflat prin propria experienţă de ce te-ai apuca de cursuri de teatru de improvizaţie dacă n-ai de gând să faci o carieră din asta şi nici nu dai pe dinafară de talent actoricesc. Păi pentru că ajută, dacă şi iei în serios ceea ce faci, la dezvoltarea personală din mai multe puncte de vedere: spontaneitate, vorbit în public, comunicare, memorie, evadare din zona de confort, imaginaţie, organizarea gândurilor, creativitate. Sigur că sunt doar câteva dintre avantajele pe care le-am remarcat eu şi pe care, deşi pe unele le stăpânesc într-o măsură, nu mi-ar strica o nouă perspectivă şi o îmbunătăţire a lor.

Cum m-am simţit eu în timpul primului curs? Dezorientată şi scoasă aproape total din zona mea de confort deşi cred că sunt în esenţă o persoană spontană şi capabilă de improvizaţie în real life. M-am certat într-una pentru greşelile făcute şi încercam sa anticipez ce urmează ca să fiu pregătită şi să nu mai greşesc. Ceea ce nu m-a ajutat să fiu prezentă cu adevărat în fiecare moment din fiecare exerciţiu. Ce îmi tot sună în cap de marţea trecută ori de câte ori mă aflu într-o situaţie neplăcută pentru mine? Unul dintre sfaturile primite la curs şi anume să găsesc ceva, orice lucru bun, cât de mic ar fi el, în orice situaţie mă aflu şi să mă agăţ de lucrul acela ca să fiu prezentă şi să nu-mi mai doresc să treacă timpul mai repede decât trece el deja. Şi ori de cât ori mă cert şi mă supăr pe mine pentru greşelile pe care le fac, încerc să mă gândesc la faptul că fără încercări şi greşeli nu există progres şi că ar fi în beneficiul meu să fiu mai îngăduitoare cu mine. Dacă trebuie să fac un exerciţiu de zece ori ca să-mi iasă o dată atunci asta o să fac, cu fruntea sus şi nu cu mâinile încrucişate în jurul lui “nu pot” sau a lui “nu sunt în stare”.

Îmi doresc să particip în continuare la cursurile Improv Life deşi ştiu că va fi greu să strecor şi asta într-un program cu care deja abia jonglez şi cu o stare de oboseală pe care nu reuşesc s-o mai odihnesc în niciun weekend. Ţin minte că marţea trecută când am fost la curs şi la final ne-am aşezat jos şi am schimbat impresii, aproape că-mi simţeam faţa cum îmi amorţeşte de somn. Nu ştiu cât am reuşit să improvizez faptul că sunt ok şi nu pe punctul de a adormi într-o fracţiune de secundă însă am ajuns cu bine acasă 🙂

Mulţumesc, ImprovLife, pentru răbdarea şi bunăvoinţa cu care mi-aţi suportat stângăciile, see you next time!