Skip to content

Maraton. 42 195 de sentimente

September 27, 2015

Până nu demult, foloseam cuvântul maraton în tot felul de contexte din viaţa de zi cu zi. Maraton de seriale, maraton de citit, maraton de cursuri la facultate, maraton de examene, maraton de mâncat popcorn, maraton de orice mai vreţi voi. Ştiam că e ceva cu alergat dar habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat. Pentru că tot numeam maraton orice alergare (fie că e de un kilometru sau de doi sau de şapte), am ajuns inevitabil să fiu corectată şi să aflu că maraton înseamnă o alergare de 42 de kilometri şi că ar fi mai bine dacă aş folosi mai degrabă cuvântul cursă. Făcând şi mai multe cercetări, am învăţat că Marathon este un sat din Grecia aflat la 42,195 de kilometri de Atena în apropierea căruia a avut loc, la 12 septembrie 490 î. Hr., o bătălie în care atenienii și plateenii, conduși de Miltiade, au obținut o strălucită victorie asupra armatei persane. Victoria atenienilor a fost vestită la Atena de un soldat grec, Filipides, care a parcurs, alergând, distanța dintre Marathon și Atena și care, după ce a rostit, „Bucurați-vă, am învins”, a murit pe loc, răpus de oboseală.

Mai este exact o săptămână până când voi rosti şi eu “Bucuraţi-vă, am învins” împreună cu colegele mele din echipa de ŞtaFete. Poate unii dintre voi s-au săturat să mă tot audă vorbind despre asta pentru că tot primesc întrebări legate de cum a fost la maraton sau când e maratonul ăsta. Ne mai desparte o singură săptămână de Maraton şi am de gând să nu ajung răpusă de oboseală la finish chiar dacă mai am şase zile în care mi-am pus în gând să duc la îndeplinire alte 42 195 de activităţi diverse.Ca să mai clarific încă o dată, nu, nu voi alerga eu singură 42 de kilometri ci este o muncă de echipă. Alerg eu 10,5 km, predau ştafeta, mai aleargă o colegă 10,5 km, predă ştafeta şi tot aşa.

Printre cele 42 195 de obiective pe săptămâna viitoare se numără şi depăşirea noului target de donaţii pe care ni l-am setat pe Galantom. Am strâns, cu ajutorul vostru, 1525 ron. Ne-am ambiţionat să trecem de 2000 de ron, ceea ce înseamnă că ne mai trebuie cel puţin 475 ron. Şi pentru ca obiectivul meu să fie SMART (în ultimele zile, în timpul unui curs pe care l-am făcut şi absolvit astăzi cu succes am exersat transpunerea în obiective SMART a tuturor dorinţelor mele care mai de care mai haotice) adică specific, măsurabil, acceptat/agreat, realist şi definit în timp, as vrea să mai povestesc încă o dată ce înseamnă Fundaţia Hospice Casa Speranţei şi de ce apreciem donaţiile pe care voi le faceţi în contul lor prin noi. Sigur că apreciez tot sprijinul tuturor celor care au donat pentru mine (în sensul să mă ajute să-mi ating targetul nu să-mi cumpăr eu pantofi) însă, pentru că dorinţa mea este să fiu alături de Hospice şi dincolo de maraton şi mă veţi mai auzi vorbind despre asta mult timp de acum încolo, încerc să vă aduc mai aproape de cauza pe care o susţin. Aşa că vă mai cer ajutorul, încă o dată pentru ca împreună, aşa cum am făcut-o şi până acum, să mai punem leu cu leu până la măcar încă 475.

Câţi dintre voi au auzit cel puţin o dată exprimarea “L-au dat acasă, n-au ce să-i mai facă”, cu referire la un om căruia i s-a spus că nu se mai poate face nimic din punct de vedere medical pentru el şi că va merge acasă pentru a-şi trăi ultimele clipe. Eu una am auzit de nenumărate ori, despre oameni pe care îi ştiam mai de la depărtare sau membri de familie ai unor oameni pe care îi cunoşteam.

Acum câţi dintre voi ştiţi că există locuri în care aceşti oameni “daţi acasă” mai pot fi internaţi temporar într-un loc în care să li se aline suferinţa fizică şi psihică, un loc în care sunt primiţi cu braţele deschise şi pentru ca braţele care i-au ţinut până atunci să se mai odihnească şi să mai prindă forţă pentru ca mai apoi să-i primească şi să-i strângă în braţe şi mai cu putere. Fundaţia Hospice este unul dintre aceste locuri.

Am fost acolo acum două săptămâni şi mă tot ţin de ceva vreme să vă povestesc cum a fost însă mi-e greu să-mi găsesc cuvintele potrivite mai ales pentru că trebuie să scriu mult despre asta. Iar voi nu aveţi timp şi răbdare şi poate nici dispoziţie să citiţi. Poate unii din voi nici n-au ajuns până la partea asta atunci când au făcut un screening rapid al postării. Dar eu o să scriu totuşi. Chiar cu riscul de a scrie doar pentru mine.

Am ajuns acolo într-o zi de luni după serviciu şi am intrat pe picioarele mele pe o poartă pe care doar unii dintre cei care calcă tot pe acolo mai pot ieşi tot pe picioarele lor. Şi dacă mă întrebaţi, răspunsul este da, sunt recunoscătoare că am norocul (acum, nu se ştie pe viitor) că sunt aici şi am două mâini sănătoase cu care să scriu şi un cap limpede cu care să gândesc şi un stomac sănătos în care depozitez o amandină la care am poftit de câteva zile şi nişte plămâni prin care intră, cu naturaleţe şi uşurinţă aer de toamnă prin geamul larg deschis de la bucătărie.

După ce-am trecut de poartă şi am aflat tot ce trebuia să ştiu despre fundaţie, pacienţi, proceduri de internare (pot intra în detalii dacă e cineva vrea să ştie concret şi mai putem organiza şi alte vizite dacă există interes şi îmi spuneţi că vreţi), am păşit pe culoare şi am deschis uşi la cabinete, saloane, spaţii de recreere, toate toate cumpărate din donaţii. Şi te loveşte deodată conştientizarea şi materializarea banului donat ca ban investit în ceva. Fie că e un formular de donat 2% din impozit, fie că e un obiect handmade cumpărat, o sumă pe un site, un sms, un bun licitat, un 10 lei la care-i dai drumul într-o urnă în care ţi se pare poate că-i arunci (dacă nu ştii pentru ce i-ai dat), toţi leii donaţi se transformă palpabil în ore de îngrijire a pacienţilor cu boli incurabile. Şi oricât de dur ar suna sau ar arăta scris pe o foaie de blog, azi sunt ambasador/fundraiser/donator sau cum vreţi voi să-i spuneţi iar mâine pot fi pacient sau pot fi familia unui pacient. Şi asta pentru că nu ştiu şi nici n-am cum să prevăd dacă mâine sau săptămâna viitoare sau peste un an sau doi voi mai avea două mâini sănătoare şi un cap limpede să mai scriu aici şi să să vă mai rog poate, cine ştie, să donaţi pentru mine direct sau pentru familia sau prietenii mei. Şi da, am ezitat să scriu asta atât de direct dar m-a luat gura pe dinainte şi am zis şi mai spun şi un Doamne fereşte pentru că aşa simt firesc să adaug şi pentru că asta sperăm cu toţii nu doar pentru noi şi pentru cei dragi cei pentru toată lumea, să ne ferească cel de sus (vorba vine, aţi înţeles voi).

Am căpătat un mare respect şi admiraţie faţă de oamenii care fac fundraising şi o fac bine. Nu e uşor să ceri bani unor oameni cărora nu le dai nimic în schimb. La fel ca în vânzări, îţi trebuie abilităţi de convingere şi negociere. Dar dacă tu nu vinzi efectiv nimic omului respectiv, cum faci să obţii totuşi bani? Şi nu bani puţini. Bani ca să faci spital cu doctori şi asistente şi psihologi. Şi bani ca să faci spitalul să funcţioneze. Nu o lună, două, un an. Ci să funcţioneze pe durată nedeterminată, aşa cum funcţionează toate spitalele. Cred că îţi trebuie un talent fantastic şi o dedicare supranaturală pentru cauza pe care o susţii. Şi pentru asta vă felicit, dragi fundraiseri de pretutindeni dar numesc doar pe cei pe care-i am eu acum aproape. Ana, Marian, 42 195 de felicitări transmit acum către voi.

La doar o săptămână până la maraton am 42 195 de sentimente pozitive care-mi trec prin minte, 42 195 de gânduri dragi care se îndreaptă către oameni, 42 195 de forţe proaspete să alerg pentru ceea ce susţin. Dacă vreţi şi voi să susţineţi prin noi cauza Hospice donaţi, oricât puteţi voi, 4 lei şi 21 de bani, 42 lei şi 19 bani, 421 de lei şi 9 bani, oricât înseamnă mult pus împreună.

Mulţumesc tuturor celor care au avut răbdare să citească, să aveţi o săptămână cu cel puţin 42 195 de motive de bucurie în vieţile voastre!

Advertisements
3 Comments leave one →
  1. Cristina O. permalink
    September 28, 2015 9:49 am

    Foarte frumos ai scris! Sa ai in continuare cap limpede, maini sanatoase si picioare puternice (pt maraton zic) sa poti ajuta cat mai multi oameni! Felicitari si la cat mai multe fapte bune!

    • September 28, 2015 4:49 pm

      Multumesc, Cristina! Poate daca e frumos afara veniti si sunteti in Bucuresti veniti sa faceti galerie la maraton duminica.

Trackbacks

  1. I SkyRun pentru Hospice | Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: