Ştiţi cum e atunci când staţi cu ochii pe oala de lapte să nu dea în foc şi apoi pentru o secundă vă atrage altceva atenţia şi laptele se revarsă pe aragaz? Dacă nu ştiţi, vă spun eu cum e pentru că, deşi n-am mai fiert lapte de ceva timp, am păţit ceva similar în ultimii nici nu mai ştiu câţi ani. Ştiam că pe 1 octombrie este ziua unei persoane foarte dragi nouă, mă gândeam la asta aproape în fiecare zi din septembrie şi apoi în ziua de 1 octombrie mă lăsam cuprinsă de toată graba zilnică şi uitam. Apoi într-o dimineaţă de octombrie, pe 4 sau 5 sau 6 sau 7, depinde de an, au fost cam toate, mă trezeam într-o dimineaţă şi mă lovea: a trecut 1 octombrie şi anul acesta. Şi tot aşa an după an (cred că n-au fost chiar toţi anii, am mai avut şi cel puţin o excepţie), în prima săptămână din octombrie mă simţeam ca ultimul om care IAR a uitat.

Iată-mă azi, 1 octombrie 2016, trezită devreme, exact când trebuie şi cu gândul să urez tot ce se poate ura de bine acestui om drag care nu are ziua publică pe Facebook şi tocmai de aceea vreau să scriu sus şi tare că ştiu şi mă gândesc şi îi urez nu odată, nu de două ori, nu de trei ori ci de toţi anii în care n-am urat (la timp) tot binele din lume Nu vă faceţi griji că dacă i-am urat lui TOT binele din lume atunci pe 1 octombrie nu va mai fi bine în lume. Pentru că binele se regenerează rapid şi fără să ne dăm seama atunci când avem oameni dragi lângă noi. La mulţi ani, R aka N!