Skip to content

Primul 16 în cer

November 16, 2016

E primul 16 noiembrie în care nu mai colindăm magazinele în lung şi-n lat să găsim cadoul perfect pentru el. E primul 16 în care nu ne mai întrebăm ce să fie de data asta: un gadget de pescuit, ceva de îmbrăcat care să-i ţină de cald în lungile deplasări la volan, un album cu poze… Orice ar fi fost, ca de fiecare dată, l-ar fi pus cu modestie deoparte şi s-ar fi bucurat întotdeauna de noi şi nu de cadou deşi ştiu că mereu spunea tuturor cu mândrie despre un lucru sau despre altul că-l are de la fete. E primul an în care nu mai împlinim împreună aceeaşi vârstă doar că la diferenţă de 30 de ani, eu 32, el 62. Şi tot primul an în care nu mai vorbesc cu sora mea şi ne întrebăm una pe alta “l-ai sunat pe tata? era bucuros?” iar mama nu ne mai spune cât s-a bucurat că a vorbit cu noi şi cât i-a placut ce i-am cumpărat.

16.01.2016, cea mai grea zi din viaţa mea. 16.11.2016, a doua cea mai grea zi din viaţa mea de până acum, la fel ca toate cele 10 luni dintre ele. Şi sunt tot eu, muncesc, râd, glumesc, ies în oraş, mă bucur de timpul ăsta pe care-l am aşa cum cred eu mai bine. Dar nimic nu mai e la fel de când familia mea este incompletă.

La mulţi ani, tată, să sărbătoreşti frumos în cer! Şi dacă te întâlneşti cu tatăl prietenei mele de suflet, să vă ţineţi unul altuia de urât, a urcat şi el în cer, nu demult.

Azi nu, azi nu suntem bine. Azi ne e greu tare.

Advertisements
4 Comments leave one →
  1. Alina permalink
    November 20, 2016 4:57 pm

    Am comentat pe Fb dar abia acum m-am intors sa citesc articolul. Cred ca fiecare simte altfel. Viata mea pana l-am pierdut pe tata a fost perfecta:) Chiar si dupa 25 de ani ma ia plansul cand imi dau seama cat as fi vrut sa fie langa mine cand am terminat facultatea, cand am facut o presentare la o conferinta importanta, cand m-am mutat cu Bogdan…
    Ce voiam sa spun insa e ca as minti daca nu as spune ca e mult mai usor acum. Inca nu pot pronunta propozitia : ‘Tata a murit’ insa e mult mai usor. Sunt impacata si fericita ca l-am avut atat cat a fost. A fost un om bun si la fel vreau sa fiu si eu. De multe ori imi spune mama ca exagerez ajutandu-l pe x sau facandu-i un cadou exagerat lui y pe care nici nu il cunosc dar asa ar fi facut tata.
    Eu cred ca tatii nostri zambesc acum, acolo unde sunt. Si trebuie sa zambim si noi, chiar daca la inceput zambim printre lacrimi.

  2. Mămica permalink
    November 16, 2016 12:12 pm

    …și nu va fi deloc mai ușor.. doar te vei obișnui cu ideea. Îl vei vedea în oamenii de pe stradă, îi vei auzi vocea în telefonul care încă nu a sunat.. iar tu, da, vei zâmbi mai departe. Vei închide ochii și vei păși mai departe, vei închide durerea adânc și vei retrăi amintirile frumoase împreună. Și vei deveni mai puternică pentru că de-acum ești “om mare” . Suntem surori, frați, unchi, mătuși, veri sau verișoare, părinți la rândul nostru, dar ușor-ușor nu mai suntem copii.
    Îmi pare rău pentru pierderea ta Mihaela, îți împărtășesc prin proprie experiență durerea, nu o mai am pe mama de aproape patru ani.
    Fă orice simți că te ajută, ai dreptul să suferi, să plângi sau să râzi.

    • November 16, 2016 5:21 pm

      Multumesc din suflet pentru ca ai impartasit cu mine experienta ta! Imi pare rau pentru pierderea ta, nici 40 de ani daca trec si tot nu devine mai bine si nici lipsa nu o mai acoperim dar putem sa retraim amintiri frumoase impreuna si sa fim mai puternici. Te imbratisez!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: