De când mă ştiu nu reuşesc să mă dau jos din pat dimineaţa înainte să dau două (trei, patru) snooze-uri la alarmă. Chiar şi atunci când nu aveam alarmă şi mă trezea mama să mă duc la şcoală îi ziceam nuuu cam tot de atâtea ori cât dau acum snooze. Această amânare mă lasă de cele mai multe ori cu o durere de cap deşi senzaţia este că am dormit mai mult. Uneori pun ceasul intenţionat cu jumătate de oră mai devreme doar ca să am loc de snooze. Deşi încă sunt convinsă că amânarea mă ajută, mi-am setat o provocare pentru o săptămână  să testez cum funcţionează şi fără snooze. De mâine….

Uneori conştient alteori fără să ne dăm seama, dăm snooze toată ziua la câte ceva. Fie că e un task pe care nu avem chef să-l facem, fie că e o carte pe care o citim mai încolo, fie că e un telefon pe care-l dăm peste câteva ore sau zile, fie că este orice alt lucru în calendar de care nu apucăm să ne atingem pentru că deh, butonul magic de snooze ne păcăleşte că am putea să-l facem şi mai târziu. Doar că mai târziu se face uneori prea târziu şi sunt lucruri pe care le facem prea pe grabă sau lucruri pe care nu mai apucăm să nu le facem deloc.

Aşa că de mâine testez serios un stil de viaţă fără snooze. Să vedem cât iese şi cât mă ţine. Nu ştiu cum voi reacţiona mâine dimineaţă când, după 3 zile libere, voi fi dormit puţin şi poate nu tocmai bine o jumătate de noapte. Dar mă gândesc că dacă am putut să stau 2 ore de Paşte cu o tavă de prăjituri în faţă şi să nu gust nici măcar o firimitură atunci mă pot trezi şi mâine dimineaţă din prima.

Dincolo de trezitul de dimineaţă, mai importat este să-mi iasă renunţatul la snooze la lucrurile cu adevărat importante care ţin atât de serviciu cât şi de viaţă personală. Să sun acum, nu mai încolo. Să fac un lucru acum şi nu peste 10 minute, o oră sau deloc. Totul ţine de voinţă şi de obişnuiţă. Aşa că am scris postarea asta acum şi nu mâine seară deşi sigură că voi reveni cu o poveste şi despre progresele vieţii fără amânare.