În copilăria mea, şi probabil că şi în a ta, cititorule de blog, şcoala începea cu un ghiozdan. Nu aveam în fiecare an unul nou dar, atunci când aveam, era o bucurie peste măsură să-l port în spate. În el puneam tot felul de alte lucruri noi: caiete, penar, stilou, cărţi, strictul necesar, nimic fancy, posibilităţi prea mari dincolo de rechizitele standard nu aveam. Dar în afară de asta, cel mai important lucru pe care-l puneam acolo era speranţa unui an bun, cu note mari de care părinţii mei să fie mândri şi entuziasmul începutului de drum. Pentru că ei n-au pornit în viaţă cu prea multe şanse să facă şcoală multă şi au trebuit să ia munca şi viaţa de om mare în piept mai devreme decât ar fi trebuit, şi-au dorit ca noi să învăţăm. Şi au făcut toate sacrificiile pentru asta deşi, aşa cum ştiam şi atunci şi ştiu şi acum, a fost departe de a fi uşor.

Într-una din clasele primare, la început de an şcolar, în timpul orei de sport, mi-a dispărut ghiozdanul nou de afară, de pe teren. Dintre toate cele treizeci şi ceva de ghiozdane de acolo, a dispărut tocmai al meu. Nu-mi aduc aminte cum arăta dar ştiu că nu era un ghiozdan din cale afară de scump şi nu ştiu de ce anume a fost cel ales să fie luat. Poate ca să am eu ce povesti acum. Chiar şi după aproximativ 25 de ani de atunci, mi se pune un nod în gât când îmi aduc aminte momentul în care m-am întors unde l-am lăsat şi nu l-am mai găsit. Nu aveam alţi bani de alt ghiozdan nou şi nici de alte rechizite noi, aşa că am refolosit ce aveam, am primit alte manuale foarte vechi dintr-un pod, un stilou de doamne ajută şi aşa mai departe. Am suferit cel mai mult pentru că am simţit că mi-a fost furat începutul de an nou şcolar cu totul deşi poate că nu am formulat chiar aşa ce-am simţit atunci.

Şi acum stau şi mă gândesc că am fost de fapt foarte norocoasă. Şi cu ghiozdan vechi şi cu rechizite vechi, n-a fost nimic care să-mi umbrească dragul de învăţătură şi am reuşit să trec peste moment, deşi mi-l amintesc şi astăzi cu atâta claritate.

Astăzi mi se pune iar nod în gât când conştientizez cât de mulţi copii sunt pe lume care n-au ghiozdan, nici nou nici vechi. Şi mai mult decât atât, nici nu s-au gândit că ar putea avea şansa să fie mai mult decât sunt acum.

Sunt conştientă că de ceva timp vă tot cer să donaţi bani pentru diverse cauze. Ştiu că poate v-aţi plictisit să citiţi despre lucruri triste şi cu siguranţă mulţi dintre voi s-au săturat să tot audă poveşti despre alergările mele. Şi nici nu mai aveam de gând să alerg încă un semi-maraton. Dar n-am putut să rezist. Cauza pentru care alerg este una de care nu puteam sta departe sub nicio formă. Alerg pentru copiii cărora n-are cine să le ia un ghiozdan în care ei să-şi pună visele şi speranţele unei vieţi mai bune. Aşa că vă mai rog o dată (şi probabil că vă voi mai ruga şi altă dată) să echipăm de şcoală, împreună, 1000 de copii. Şi las aici în scris că dacă reuşesc să strâng 1000 de lei (dublu faţă de targetul pe care mi l-am propus), vă promit eu că alerg, primii 10 din cei 21 de km, echipată de şcoală, cu un ghiozdan în spate, aşa cum mi-aş dori să fie echipaţi toţi copiii din lumea asta înainte de a porni în drumul lor spre educaţie.

De donat, aşa cum v-am obişnuit deja, puteţi dona pe pagina mea personalizată de Galantom a Asociaţiei Aura Ion, pe care o puteţi accesa aici. Dacă însă nu alergaţi şi nici de donaţi nu puteţi, facem gaşcă mare şi de voluntari pentru punctele de hidratare din timpul cursei. Completaţi acest formular pentru înscriere. Poate că veţi avea şansa să îmi aruncaţi o sticlă de apă în ghiozdan în timpul alergării 😉

Mi-am permis să fur o poză din albumul surorii mele, cu nepoata mea simpatică, întinzându-se după … poveşti. Să întindem deci împreună o mână de ajutor tuturor copiilor care nu ajung la educaţie.