Nu am fost chiar de mică o iubitoare de lectură. M-a prins un pic mai greu însă m-a prins totuşi devreme pentru că am avut un exemplu viu în casă de cititor de cursă lungă, sora mea. Da, sora mea citea mult. În timp ce eu preferam să pierd vremea pe afară, ea citea. În timp ce eu părăduiam puţinii bani de buzunar pe care îi aveam, ea îi strângea şi cumpăra cărţi. Citea până noaptea târziu şi trăia fiecare poveste pe care o citea. E prima şi poate singura persoană pe care o vedeam râzând efectiv în hohote atunci când ceva dintr-o carte o amuza. Şi uite aşa m-am molipsit şi eu. Nu deodată dar cu timpul s-a luat şi la mine microbul lecturii. Şi s-a luat iremediabil în clipa în care am descoperit în câte poveşti te poţi pierde atunci când nu eşti foarte fascinat de realitatea care te înconjoară.

Aşa că am căutat tot felul de alte realităţi între paginile cărţilor pe care le citeam. Aşa am prins un gust aparte pentru poveşti reale sau care păreau reale. Un exemplu de carte pe care am citit-o şi recitit-o este Piciul de Alphonse Daudet. Cam acela este stilul care m-a prins şi a rămas printre favoritele mele şi astăzi deşi acum citesc cu lejeritate şi cărţi mai puţin reale.

Mai trec prin perioade, cum este şi asta prin care trec acum, când realitatea care mă înconjoară nu-mi dă pace să mă pierd în realitatea paginilor de carte. Blocajul cititorului îl mai numesc eu. Atunci când încep carte după carte fără să termin niciuna tot din speranţa că e cartea de vină şi nu eu. Dar după ce încep aşa vreo 7 cărţi, mă prind (mai greu) că nu e cartea de vină şi atunci încerc să găsesc o soluţie să deblochez acest blocaj literar.

Şi am început prin a alege dintre cele 7 cărţi începute pe cea care cred eu că mi s-ar potrivi mai tare. Şi este, destul de evident şi pentru mine şi pentru cine mă cunoaşte de ceva vreme, literatură română. Şi încep să citesc oriunde am ocazia: la metrou, în autobuz, la cafenea, la mall când aştept pe cineva, acasă. Şi uneori, pentru că e un efort să nu mă las furată iar de peisajul realităţii care mă înconjoară, nu înţeleg nimic din ce citesc. Şi o iau de la capăt. Şi recitesc pagini pe care le-am ochii le-au citit dar mintea nu le-a înregistrat deloc. Şi exersez aşa până când voi reuşi iar să învăţ să citesc. E mult prea clar că am mai uitat.

Şi ca să mă apuce iar pofta de citit, închid ochii şi mă gândesc iar la sora mea care citea în orice condiţii şi nu auzea nimic, dar nimic, în jurul ei (lucru care mă enerva fantastic când eram copil).

În această zi de duminică în care nu a dat încă soarele plănuiesc să exersez un citit pe care l-am mai uitat şi de care îmi este un dor nebun. Voi aţi uitat vreodată să citiţi? Dacă da, cum aţi reînvăţat?

Mai jos toate acele cărţi pe care le-am început şi nu le-am dus până la capăt…încă.