Skip to content

Scrisoare către un scriitor contemporan

June 5, 2017

Dragă Mara,

Ieri de dimineaţă mă plângeam aici că am uitat să citesc şi că nu reuşesc să mă mai pierd între paginile unei cărţi. Atunci Laura mi-a sugerat ca din teancul de cărţi în aşteptare să încep cu cartea ta. Şi, ca o soră mai mică bună ce sunt, ascult de sora mai mare şi am încredere în recomandările ei. Am început să citesc cartea ta de dimineaţă iar seara târziu, pe la 12 jumate, am întors, cu mare părere de rău, pagina 261 şi ultima de altfel. De ce cu părere de rău? Pentru că aşa e cu lucrurile bune, te bucuri de ele dar apoi te ia puţin cu tristeţe când se termină.

Azi de dimineaţă, când am intrat pe Goodreads să o marchez ca citită şi să-i dau un rating, am tras cu ochiul şi la câteva reviews dar apoi m-am oprit. Nu sunt pregătită în eventualitatea în care cineva ar îndrăzni să nu spună doar lucruri minunate despre această carte pentru că m-ar înfuria extraordinar şi le-aş lua atât de personal încât am zis mai bine să nu citesc nimic din ce-au zis alţi oameni despre carte, fie bune fie mai puţin bune.

Am scris sus şi tare de multe ori că poveştile mele preferate sunt cele scrise de autori contemporani pentru că rezonez cu ele cel mai mult. Şi mă simt mândră că te cunosc şi că am ocazia să-ţi citesc cartea pe care urmează să o cumpăr şi pe care o să te rog, la un moment dat, să-mi scrii şi un autograf pentru colecţia mea (mică dar în creştere) de cărţi cu autograf. (momentan am exemplarul împrumutat de la Laura). Deja estimez că voi cumpăra mai mult decât un exemplar pentru că ştiu sigur că vreau să fac această carte cadou multor prieteni născuţi şi crescuţi în anii ’80 sau mai devreme pentru că este, din punctul meu de vedere, parte din lista de lecturi obligatorii pentru adulţii care au fost copii în perioada respectivă. Cei mai tineri ar putea s-o citească, s-ar putea bucura de ea aşa cum te bucuri de o poveste dar nu cum ne bucurăm noi, cei care am trăit măcar o parte din ce ai povestit tu acolo. Pentru că şi eu, născută în ’84, am trăit doar o parte. Pe cealaltă parte am trăit-o prin amintirile şi povestirile părinţilor, bunicilor, unchilor şi mătuşilor.

N-am fost niciodată vreun geniu matematician aşa că m-am regăsit cu totul în povestea Mariei care nu ştia cum să ascundă lucrările de control cu nota 5 pe ele. Perioada gimnaziului în care am învăţat la un liceu de elită înconjurată de mici matematicieni şi fizicieni a fost groaznică pentru mine 😀 Noroc cu prietena şi colega mea de bancă, Cristina, ea m-a mai scos la liman să scot o notă onorabilă la examenul de capacitate din clasa a 8-a. Nu pentru că m-ar fi lăsat să copiez de la ea ci pentru că a făcut meditaţii informale cu mine până când mi-a intrat şi mie ceva în cap şi îi sunt recunoscătoare în continuare şi după 20 de ani.

În multe poveşti m-am regăsit. Şi cele cu îndrăgostirile adolescentine de câte un băiat din cartier. Şi cele cu certurile mamei (am avut noroc să nu fie bătăi) pentru un fir de praf sau pentru că franjurile covorului nu stăteau perfect aliniate (da, ştiu că în carte era de fapt bunica, mama Mariei nefiind aşa pasionată de ordine şi curăţenie) dar mai ales în certurile pentru note. M-am regăsit şi în frica de a veni singură de la şcoală în serile de iarnă şi în diversele incidente care se mai întâmplau când un copil de-o palmă era singur şi zgribulit în staţia de autobuz la 8 seara. N-o să uit niciodată cum a vrut un nene să mă ia cu forţa la el acasă pentru că a avut şi el o nepoată care a murit şi voia să o înlocuiască. Am avut noroc să nu fiu chiar singură cu el în staţie şi am scăpat nevătămată însă mi s-a imprimant întâmplarea în minte până azi.

Să nu mai spun de panica primei “hemoragii” cum o numeşte Maria în carte. Am avut noroc, ce-i drept de o soră mai mare care mă ţinuse la curent însă tot a fost un moment de mare intensitate pentru mine şi l-am simţit încă o dată alături de Maria.

Mereu am trăit cu impresia că nu am avut sau că nu mi-am dorit animale de companie. Însă chiar acum câteva zile am rememorat ce fel de animale ne-au trecut şi nouă pragul şi realizez că da, nu am avut un câine sau o pisică pe care să îi îngrijesc ani de zile dar multe alte animale ne-au trecut temporar prin viaţă şi pe toate le-am pus la suflet: pui, iepuri, pisici, căţei, porumbei, papagali, peşti. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, el mi-a dat acest drag de toate vietăţile. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare. Poate că la un moment dat, când o să mă simt pregătită, o să-mi iau şi un animăluţ care să nu fie temporar.  Las aici o poză cu mine îngrijind o pisică pe care nu ştiu de ce doamne iartă-mă o spălam dar ştiu sigur că îi doream tot binele din lume şi am suferit cu toată suferinţa mea pentru ca acea pisică să fie bine.

12626131_1297940150231929_518641644_n

Am vrut să ştii, dragă Mara, în câte cotloane de suflet şi amintiri m-au purtat poveştile adevărate povestite de tine, cum ai dat tu glas poveştilor trăite de noi toţi cu ani mulţi în urmă şi pe care mai uităm să le retrăim acum că suntem şi noi oameni mari. Cât am zâmbit, dragă Mara. Dar şi cât am plâns…

Şi îţi scriu aici ca să-ţi mulţumesc! Să mai scrii, te rog, să ne mai scrii!

Las aici în încheiere, fără prea multe cuvinte ataşate pentru că…ştiţi voi…care ştiti…nu prea multe cuvinte ies….pasajul care m-a făcut să-mi ţâşnească lacrimile ca două izvoare pe care le-am mai contenit abia noaptea târziu când am adormit dar care au pornit iar acum când scriu aceste rânduri:

În ziua înmormântării bătuse un vânt tăios cu un ger uscat. În capela cimitirului era frig, toată lumea rămăsese îmbrăcată cu haină şi mănuşi. Maria auzea vorbele preotului şi nu le înţelegea, în timp ce-şi plimba ochii pe chipurile oamenilor. Unii priveau în jos, alţii aveau ochii roşii ca mama. Mirosea a flori şi a încă ceva dulceag, n-ar fi putut spune ce. Apoi au aşezat capacul pe sicriu şi au început să bată cuiele. Loviturile ciocanului se auzeau aproape obscen în capelă şi atunci Maria a realizat că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Tata. Îi ţâşniră lacrimile ca două izvoare.

Advertisements
4 Comments leave one →
  1. June 5, 2017 8:43 am

    Pisica aceea jigarita o găsiserăm noi în stația de maxi taxi când mergeam la țară intr-o zi. Am luat-o și am ingrijit-o dar nu a supraviețuit, din păcate. Și da, tu erai mama răniților tuturor animalelor care ajungeau mai mult sau mai puțin temporar pe la noi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: