Întâmplător astăzi, realizez că pe 1 iunie 2017 mai aveam încă un motiv mare de tot de sărbătorit. Pe 1 iunie 2007 am avut festivitatea de absolvire a facultăţii, Facultatea de Litere, italiană principal. Acum 10 ani aveam cursul festiv de absolvire. Tot întâmplător astăzi, văd pe Facebook o ştire cum că e ziua naţională a Italiei. Cred că ştiam când e dar n-aş fi făcut legătura dacă nu m-ar fi căutat legătura pe mine direct în newsfeed.

Şi uitându-mă prin pozele mele de la absolvire mi s-a pus în gât cel mai mare nod când am văzut mândria din ochii tatălui meu care astăzi nu mai e aici fizic lângă noi să ne bucurăm împreună de amintirea unei absolviri fericite.

Ce motiv îmi trebuie mai bun să povestesc din nou cum a apărut această dragoste de limba italiană şi de Italia, o ţară pe care, deşi nu am văzut-o niciodată (cel mai aproape am fost de ea în aeroportul din Roma când aşteptam avionul de legătură către Statele Unite) îmi este atât de aproape de suflet. Am mai scris puţin despre asta şi aici, când povesteam cum am început să învăţ şi, de la a nu şti mai nimic la a ajunge să iau locul I la olimpiada naţională în doar un an. Şi apoi să iau locul I la olimpiada naţională şi al doilea an. Sunt nişte emoţii îngrămădite la mine în suflet pe care nu ştiu cum să le traduc mai bine în cuvinte aici. Dar încerc.

Scriam în postarea aceea din 2008 că nu reuşesc să dau de doamna mea profesoară din liceu care a fost pentru mine un mentor extraordinar. Între timp Facebook-ul a ajutat şi am reluat legătura. Chiar dacă am plâns la prima oră de italiană pentru că am fost ruşinată ca n-am ştiut un cuvânt aşa de simplu cu este “duminică”, n-am renunţat şi, după cum spuneam mai sus, şi plânsul acela m-a ajutat să depăşesc limite despre care nu ştiam că pot fi depăşite. Şi asta pentru că doamna profesoară, Mona Novac, a cerut mereu perfecţiune de la noi iar orele cu ea nu erau nici pe de parte un dolce far niente.

M-am înscris apoi la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea Italiană-Engleză. Am fost admisă automat cu bursă pentru că aşa era regula la vremea aceea pentru olimpicii naţionali. Au fost cei mai frumoşi 4 ani ai mei de până atunci, o perioadă la care mă voi uita mereu cu emoţie şi bucurie. Mi-am dat licenţa în 2007, supriză, nu la italiană aşa cum ar fi trebuit pentru că eram la italiană principal ci la engleză. Şi ştiu şi de ce am făcut asta. A fost o provocare pe care eu însămi mi-am impus-o pentru că ar fi fost prea uşor dacă dădeam la italiană. Nu pentru că ar fi fost o facultate uşoară pentru că n-a fost. Ci pentru că engleza a fost o provocare pentru mine, cerinţele erau foarte ridicate acolo. Ca să mai pun o greutate pe mine, am ales o temă legată de una dintre cele mai dificile lecturi din literatura engleză, Ulise de James Joyce, o licenţă care mi-a pus un 10 mare şi frumos şi diploma de absolvire la categoria “lucrare de licenţă”.

Revenind la dragostea mea, italiana. Câte amintiri îmi trezeşte această limbă. Orele intensive din liceu, cele 3 olimpiade naţionale care m-au ajutat să călătoresc puţin prin România (Cluj, Constanţa, Brăila şi apoi Năvodari, o tabără primită gratuit ca premiu şi primul an în care am fost la mare în viaţa asta), prietenii pe care i-am cunoscut în toată perioada inclusiv la cursurile de italiană la care m-am înscris şi la care am mers fără pauză tot liceul la Palatul Naţional al Copiilor, doamna profesoară de la Palat, Irina Dabija, căreia îi sunt recunoscătoare că mi-a fost alături atâţia ani, profesorii mei din facultate care mi s-au lipit de suflet, Corina Bădeliţă, Gabriela Dima, doamna Cărcăleanu, suferinţa că cel mai sever dar şi iunit lector universitar de la noi, venit din Italia, s-a îmbolnăvit şi nu mai este printre noi astăzi, colegii mei de facultate pe care tot Facebook mă ajută să mi-i ţin aproape, muzica italiană pe care o ador şi pe care de azi de dimineaţă o ascult într-una, toate filmele pe care le-am văzut şi care încă-mi bucură sufletul, toate cărţile care mi-au stat alături şi m-au ajutat să învăţ, cel mai preţios cadou primit de la doamna mea profesoară Mona, o carte originală şi deosebit de preţioasă, Roma de Palazzeschi, apărută în Florenţa în 1958 care mi-a scris “Se ci sara l’oblio di questo momento unico che sia della mente e non dell’anima” (Dacă acest moment va fi uitat, atunci să fie uitat de minte dar nu de suflet). După 16 ani de la această dedicaţie, îi pot confirma că nu a existat uitare nici din minte şi nici din suflet şi-l trăiesc ca şi cum s-ar fi întâmplat acum câteva secunde.

Printre câteva lacrimi care-mi cad pe tastatură, continui povestea italianei mele şi îmi aduc aminte de primul meu job serios, acum 9 ani, Obiettivo Lavoro, care a adus-o în viaţa mea pe cea care-mi devenea şi încă-mi este cea mai bună prietenă. Acolo am avut ocazia să-mi pun în aplicare mare parte din cunoştite prin natura jobului, prin cursul pe care l-am organizat şi susţinut şi prin traducerile pe care le-am făcut.

Astăzi, la 10 ani de la terminarea facultăţii, de ziua Naţionala a Italiei, m-am lăsat răscolită de toate amintirile mele şi înconjurată de toate carţile pe care nu le-am mai deschis de ani şi am început să reconectez şi să reînvăţ lucruri pe care le-am mai uitat. Şi nu, nu trebuie să le las să se uite şi mai mult. De astăzi citesc şi recitesc toate cărţile pe care se mai pusese praful şi ascult toată muzica ce mi-a stat alături ani de-a rândul şi să revăd filmele care m-au emoţionat. L’italiano amore mio, cât de mult mi-ai lipsit!