În primul rând daţi-mi voie să împărtăşesc cu voi de unde îmi iau inspiraţia zilnic în materie de filme şi seriale. Moviecore este blogul care mă ţine la curent cu tot ce-i nou şi bun şi vă recomand şi vouă să-l urmăriţi. Aşa am descoperit că apare Molly’s Game şi în ziua în care a apărut, am şi fost să-l văd. Tot Moviecore m-a convins să mă apuc şi de Smilf, un serial care sigur este pe gustul meu deşi încă n-am văzut niciun episod. Urmează, după ce scriu postarea asta. Mai ales că mai sunt două săptămâni până reapare Grey’s Anatomy, trebuie să am cu ce să îmi alimentez pofta de binging.

Dar să vă spun ce mi-a plăcut la Molly’s Game: personajul principal şi implicit actriţa care l-a jucat, faptul că e inspirat dintr-o poveste reală, vibe-ul pozitiv pe care ţi-l dă o poveste de viaţă complicată şi inspiraţia că poţi să câştigi chiar şi atunci când toate cărţile îţi prezic o pierdere colosală, replica mea preferată: “Ce te face să te simţi mai bine când pierzi? R: Să câştigi!” Un film lung care m-a ţinut cu sufletul la gură şi la care nu m-am plictisit absolut deloc. Cred chiar că o să-l mai văd o dată. Mi-a mai plăcut şi faptul că numele întreg al lui Molly, Molly Bloom, mi-a adus aminte de personajul feminin din cartea care a stat la baza lucrării mele de licenţă, acum aproape 11 ani, Ulise, James Joyce. Mi s-a reaprins cheful să recitesc această carte cu mintea mea de acum şi nestresată de faptul că de lucrarea aceea depinde diploma mea de absolvire a facultăţii de limbi străine.

Aseară am văzut Un bărbat pe nume Ove, un film nominalizat la Oscar în 2017 şi făcut după o carte care a fost printre preferatele mele din cele citite în 2017. Recomand să citiţi cartea mai întâi. Se citeşte uşor, e groasă dar are scris mare iar povestea curge foarte uşor, nu veţi vrea să o mai lăsaţi din mână. Merge şi ca remediu atunci când vreţi să mai reduceţi din timpul petrecut pe Facebook sau Instagram. Despre carte a scris Laura aici şi tot ea mi-a mai tăiat puţin din elan când a spus că filmul este slab comparativ cu cartea. Am fost amândouă de acord însă că actorii au fost extrem de bine aleşi. Mi s-a părut incredibil cum au reuşit să redea imaginile şi povestea exact cum mi le imaginasem şi eu când citisem. E un film şi cu plâns şi cu râs dar mai degrabă cu plâns, numai bun pentru descărcări de emoţii nedescărcate la timp.

Acum câteva zile am revăzut Parfum de femeie, un film prea bun să-l vezi doar o dată în viaţă tocmai pentru că are câte o lecţie să-ţi dea în orice moment al vieţii te-ai afla: cum să ai curaj şi să fii propriul colonel atunci când te afli într-un moment de judecată din viaţa ta, cum să ai curaj să vrei să-ţi zbori creierii dar să NU o faci, să trăieşti viaţa pe care o ai chiar dacă nu e viaţa pe care ţi-ai dorit-o, să te bucuri de dans, de parfum şi, de ce nu, de câte un Jack Daniel’s din când în când. E acelaşi film însă credeţi-mă, în funcţie de starea pe care o aveţi, pare alt film de fiecare dată. Un film nemuritor şi cu resurse infinite de învăţăminte.

E frumoasă viaţa şi poate că bate filmul însă uneori e chiar mişto să pui viaţa pe pauză şi să faci binging de poveşti până îţi odihneşti mintea, înveţi o perspectivă nouă şi te pregăteşti să trăieşti un pic altfel decât ai trăit înainte de a fi văzut o poveste cu tâlc.