Mi-am dorit să citesc această carte în primul rând pentru că am fost atât de ataşată de povestea lui Ove şi am simţit că autorul are un stil care se lipeşte foarte uşor de sufletul meu. La început am cam tras de mine să urmăresc firul poveştii pentru că era destul fantasy inserat în realitate iar eu, prin cărţi, prefer să evadez din realitate într-o altă realitate şi nu în fantasy. Apoi când mi-am dat seama ce metaforă puternică pentru o realitate şi mai puternică este această poveste, nu am mai dorit să o las din mână.

Acest roman m-a însoţit câteva zile de acasă spre birou şi invers deşi nu este tocmai uşor de cărat şi de citit prin mijloace aglomerate de transport în comun din cauza grosimii (are scrisul mare şi paginile groase deci nu vă speriaţi că s-ar citi greu).

Azi de dimineaţă un prieten mi-a scris pe Goodreads că aşteaptă cu nerăbdare recenzia. Şi asta o dată pentru că i-am dat cinci stele (din cinci) şi apoi pentru că se pare că acest roman a primit şi recenzii negative comparativ cu Ove. Nu aş vedea neapărat de ce am compara o carte cu alta, fie ea şi scrisă de acelaşi autor. Sunt poveşti diferite şi, mai ales, simţite diferit de fiecare cititor în funcţie de trăirile proprii şi de perioada din viaţă pe care o traversează fiecare.

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău a fost, pentru mine, genul de carte care m-a făcut să mi se facă dor de poveste, imediat ce eram nevoită să o las jos şi să îmi desfăşor activităţile zilnice obligatorii.

[de aici încolo postarea poate conţine urme de spoiler sau comentarii pe care unii cititori le-ar putea considera spoilere deşi vă promit că nu povestesc efectiv cartea]

Cele mai puternice două concepte pe care le-am extras din poveste şi care cred că m-au ţinut aşa legată de paginile acestei cărţi au fost iertarea şi acceptarea. Dar pot cu uşurinţă să enumăr şi alte concepte şi valori care reies din ea cum ar fi: a înţelege şi a vedea dincolo de aparenţe, a avea curaj, a căuta răspunsuri, a fi tu însuţi şi a te accepta dacă eşti puţin altfel, a nu judeca, a-ţi fi dor, foarte dor şi a accepta dorul care parte din toată viaţa ce va urma.

Nu, nu toţi monştrii arată ca nişte monştri. Căci unii îşi poartă monştrii înăuntrul lor.

Este primul citat pe care mi l-am notat mental (adică am ţinut minte numărul paginii la care era) şi care m-a făcut să mă opresc şi să reflectez la conceptul de aparenţă versus realitate. Dincolo de zâmbet şi veselie, sunt oameni care-şi poartă monştrii fioroşi înăuntru şi nu le dau voie să iasă la suprafaţă decât în momente de sigurătate. Şi am mai învăţat, avansând în poveste, că sunt monştri îmblânzibili, atâta timp cât ai şi oameni potriviţi în jur care să aibă curaj să nu se teamă de ei şi să-i înţeleagă şi să-i accepte. Sigur că la urma urmei fiecare îţi îmblânzeşte singur monştrii însă nu strică deloc să fie alături cineva care să, repet, înţeleagă şi să accepte.

Dar nimeni nu foloseşte cuvântul “moartă”. Toţi spun că s-a dus sau că “am pierdut-o”. De parcă bunica-i o şosetă care s-a pierdut în uscătorul de rufe. Unii plâng, iar Elsa simte că n-au niciun drept. Că doar nu era bunica lor! Şi nici dreptul s-o facă pe Elsa să simtă că bunica avea şi alte ţări şi împărăţii în care pe ea n-au dus-o niciodată.

La partea cu “n-au niciun drept” am simţit aşa o apăsare în suflet pentru că, pasajul m-a transpus direct în capela unde stăteam, acum doi ani, la priveghiul tatălui meu şi, pe măsură ce se perindau oameni şi oameni care ne transmiteau condoleanţe şi plângeau, eu nu simţeam decât impulsul de a-i da pe toţi afară şi să urlu la ei că n-au niciun drept să plângă atâta că doar nu era tatăl lor. Şi mai interesant este că s-a nimerit să termin de citit această carte fix în ziua în care comemoram 2 ani de la moartea tatălui meu şi în câteva zile urma să comemorăm 1 an de la moartea bunicii mele. Şi atunci, îmi dau seama că nu toţi cititorii vor simţi această carte cum am simţit-o eu şi, pe bună dreptate, n-o să vă judec dacă-i daţi mai puţin de cele 5 stele pe care cred eu că le merită pe Goodreads.

În poveste bunica este un supererou. Dar nu aflăm asta din prima. Şi nici Elsa, eroina poveştii, nu înţelege asta din prima. Tocmai pentru că, unii oameni, în supereroismul lor salvează lumea dar tind să eşueze în a salva lumea de lângă ei. Şi atunci îi pare rău. Nu pentru binele făcut. Dar tot îi pare rău. Însă când lumea de lângă ei înţelege că prin sacrificiul lor comun, lumea cealaltă a fost salvată, e mai uşor de acceptat, înţeles şi de iertat.

Până să ajungi să le cunoşti “monştrii dinăuntrul lor”, unele personaje din carte ţi-ar putea fi destul de antipatice. Lasă-le să-ţi fie antipatice. E cu atât mai puternică lecţia în care afli de ce n-ar trebui să-ţi fie şi de ce ai judecat ceva despre care n-ai ştiut tot. Şi asta e una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am luat din carte. Şi rămâne. Şi, dacă vrei şi tu, te schimbă şi-ţi schimbă modul de a interacţiona cu lumea din jur. De cele mai multe ori nu vrem să judecăm sau să avem o părere despre ceva. Dar, oameni cum suntem, judecăţile şi părerile ne caută pe noi şi uneori nu suntem suficient de puternici să nu le lăsăm să ne umbrească vederea.

Aş vrea tare mult să pun la final de postare ultima propoziţie din carte. Dar ştiu eu sigur că mulţi o s-o citiţi şi n-ar fi corect.

Dar pot totuşi să închei cu câteva îndemnuri:

• Citiţi cartea
• Recomandaţi cartea şi altora cărora le-ar face bine
• Judecaţi mai puţin, căutaţi să înţelegeţi mai mult
• Iertaţi mai mult (mai ales pe voi şi apoi pe cei din jur)
• Mai mult curaj, mai puţină frică.

Dacă v-a plăcut cartea şi v-a învăţat ceva preţios pentru voi, vă invit să-mi povestiţi într-un comentariu.