Am visat azi noapte că ajunsesem acasă la Iași, oprise microbuzul în fața blocului și, din cine știe ce motiv, am vrut să urc mai întâi în casă să mă schimb de haine în ceva mai lejer ca mai apoi să mă întorc să-mi recuperez bagajele din microbuz (care erau foarte multe). Nici bine n-am apucat să traversez strada că microbuzul a plecat iar eu am intrat în mare panică. Ia bagajele de unde nu-s. Și nici măcar nu erau doar ale mele, erau multe dintre ele și ale familiei mele și ale prietenilor și cum o să le explic eu că am venit cu mâna goală. Am luat-o pe jos în direcția în care a luat-o microbuzul, timp în care încercam să dau la telefon de șoferița microbuzului (rețin clar că era o șoferiță) care mi-a zis că abia luni mă poate ajuta, atunci fiind vineri, dar nu prea eram convinsă de spusele ei. Am ajuns undeva la un depozit unde am găsit toate bagajele și am sunat iar la șoferiță să-i spun că le-am găsit dar nu pot să le iau. Și ea m-a întrebat cum, nu mă lasă cineva de acolo de la depozit să le iau? Și așa m-am trezit, ușor deznădăjduită, printre ultimele imagini fiind una cu mine căutând prin bagaje ca și cum nici nu mai erau ale mele și altă imagine cu mine așezată pe niște scări, gândindu-mă cum să fac.
Nu știu sigur acum ce vrea să-mi transmită subconștientul dar pare că mă încurajează să mai triez din bagajele emoționale și comportamentale care mi-au folosit o perioadă și, deși acum nu-mi mai sunt de folos și chiar mă încurcă, mă țin destul de încrâncenată de ele și, deocamdată, doar am început să contemplez posibilitatea că s-ar putea face și altfel lucrurile.
Acest articol face parte din rubrica nou lansată ieri, cea de sănătate, și se referă la sănătatea emoțională și mentală fără de care nici corpul nu prea poate să fie sănătos cu totul. Deși nu este un articol despre vise, în situația în care vă doriți să încercați o sesiuni individuale de lucru cu vise (Active Dreawork dezvoltat de Robert Moss) v-o recomand din suflet pe Alecsandra Lițu, unul dintre profesorii mei de la Școala de Coaching Mind Learners, pentru care am o apreciere infinit de mare.
Am cam promis ieri într-o postare pe Facebook că personajul celei mai recente cărți pe care am citit-o m-a ajutat să scriu mental aceste idei. Între timp a venit și visul cu bagajele și parcă s-au completat de minune și m-au lăsat într-o zonă de reflecție pe care o voi continua și după ce voi pune și ultimul punct la ce scriu aici pentru voi.
Dacă ați citit Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, atunci personajul de Britt-Marie vă va suna cunoscut. Poate că nu prea v-a plăcut de ea, cum nici mie foarte mult. Că doar ce să-ți placă așa de tare la un personaj care pare mai tot timpul supărat, ursuz, deranjat de orice și de toate la un loc, o „babă pisăloagă” cum va apărea denumită în cartea care îi este dedicată ei, Britt-Marie a fost aici.
Ca o paranteză, pentru că trec printr-o perioadă cu mai multe dureri de cap și sensibilitate la zgomote, ieri m-am surprins pe mine ca fiind iritată de țipetele copiilor de afară. Și m-am temut că o să devin și eu „o babă pisăloagă.” Dar m-a liniștit soțul meu. M-a întrebat dacă am ieșit cu capul pe geam să strig la ei. Și pentru că evident că nu am făcut asta, se pare că încă n-am ajuns la stadiul acela în care sper să nici n-ajung.
Care e legătura bagajelor comportamentale cu Britt-Marie? Sigur, veți vedea voi cu ochii voștri când veți citi cartea. Dar pe scurt, Britt-Marie este o doamnă de șaizeci și trei de ani care a fost obișnuită să trăiască toată viața având anumite comportamente bine stabilite („cu precădere cu onoare și decență” sau definiția cu care a crescut ea cu privire la onoare și decență), să aibă grijă de soț și de casă și de toate rutinele și listele pe care și le-a făcut ca să-și găsească un mod de viață. Adică un om care poate să facă o criză de nervi gravă dacă află că produsul ei de curățenie preferat nu se mai fabrică. Un om care și-a găsit un rost în viață prin a-i servi pe ceilalți și care atunci când nu mai știe ce să facă, face curățenie. Un om pentru care părerea altora contează mai mult decât ar fi firesc (ce vor zice oamenii că s-a trezit după răsărit într-o zi de ianuarie, ce vor zice oamenii de la hotel dacă vor crede că au plecat fără să-și facă duș, etc.) și un om care practic, de 40 de ani și mai bine, visează visele soțului și nu mai știe cum arată ale ei.
Și vine un moment în care paharul lui Britt-Marie se umple (de trădarea soțului și neapreciarea lui față de ea) și pleacă de acasă, la Agenția de Forță de Muncă, să caute, bineînțeles, un loc de muncă, după ce toată viața a îngrijit de alții mai puțin de sine și în care a muncit propriu zis în casă și nu la vreun angajator unde să capete experiență la CV. Așa ajunge Britt-Marie în Borg, un loc care părea în mare paragină după criza financiară, dar despre care vom afla pe tot parcursul cărții că „dacă ești în trecere pe-acolo, e foarte ușor să observi tot ce s-a închis. Ca să vezi ce a rămas, trebuie să încetinești.”
Cartea este despre această ședere a lui Britt-Marie în Borg. Dar mai mult este despre șederea lui Britt-Marie în mintea ei și în sufletul ei și cu ea înșăși, unde se descoperă pe sine și-și dă voie să simtă lucruri (nu din prima), să se bucure, să învețe lucruri noi, să aibă încredere în ea, să se simtă dorită și apreciată într-o comunitate de oameni care mai de care mai cu probleme și dificultăți dar primitori și fără urmă de judecată.
„Omul, orice om, pe măsură ce înaintează în vârstă, are din ce în ce mai puține șanse să trăiască într-o astfel de clipă. Să uite de timp și să îmbrățișeze clipa. Să iubească nestăvilit. Să explodeze de pasiune. De câteva ori, poate, când suntem copii, pentru aceia dintre noi care sunt lăsați să fie copii. Dar, după aceea, câte respirații ne mai fac să uităm de noi? Câte emoții pure ne mai fac să chiuim de bucurie fără să ne rușinăm? Câte șanse mai avem la o sfântă pierdere a memoriei? Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață. E instinctivă. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are loc în spațiul cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne cere să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”
Se mai poate schimba un comportament, un mod de a fi, un mod de a trăi, un mod de a face lucrurile la bătrânețe sau după ce l-ai făcut așa 20 sau 30 de ani? Se poate, sigur că se poate, dar mai trebuie să și vrem să depunem efort pentru asta pentru că „nu poți să schimbi cu una, cu două, felul lui Britt-Marie de a privi lumea.”
Și astfel vă invit și pe voi să explorați, singuri sau împreună cu cineva (coaching, terapie, prieteni, cum simțiți), cu ce bagaje (comportamentale, emoționale sau de care or fi ele) mergeți mai departe în viață și la care vă uitați cu recunoștință și poate acceptare și le spuneți: mi-ai fost de folos în viața mea de până acum, de azi fac altfel. Astfel se creează spațiu și dăm voie corpului să respire fără atât de multe greutăți în spate, în minte, pe cap, tensiuni care cu siguranță că se simt la nivelul corpului, uneori mai ușor, alteori apasă mai greu și încetinește ritmul alert al vieții în care mai rar avem răbdare să ne oprim și nu facem nimic (nici măcar să reflectăm).
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
Si eu am vise recurente cu bagaje dar ale mele sunt altfel: visez ca trebuie sa plec undeva, vin sau plec in vacanta, ma mut cu totul sau termin scoala si trebuie sa strang totul din clasa. Si ma apuc de strans sau de facut bagaje si se tot aduna, din ce in ce mai multe, descopar ca sunt mult mai multe si nu mai reusesc sa le adun sau sa le car. Visez foarte des chestia asta, probabil cand ma simt coplesita de tot ce am de facut.