Skip to content

Mulțumesc pentru amintiri!

August 19, 2018

Nici nu mai știu de la ce m-am luat însă într-o seară, săptămâna asta, am deschis din laptop, folder după folder de poze, de cu ani în urmă. Unele mai organizate (din vacanțe, de la Iași, de la țară, de la muncă, de la nuntă, așezate pe sărbători sau pe ani), altele mai la grămadă, puse pe categorii impersonale gen poze iPhone 4 sau 5, pe măsură ce mai goleam telefonul de ele.

Întotdeauna mi-a plăcut să fac multe poze și cred că sunt coșmarul familiei și prietenilor mei pe care îi pun să-mi facă. Mai ales acum că am camera foto de la telefon defectă și nici c-am reparat-o dar nici că m-am mobilizat să cumpăr un telefon mai nou și mai bun….fotograf.

Țin minte că am avut o discuție mai demult cu Laura, sora mea, în care dezbăteam cât de des ne mai uităm la pozele pe care le facem de-a lungul anilor. Și eu i-am spus că eu chiar mă uit, destul de periodic.

Dar ca să revin la seara de joi în care m-am uitat la poze și m-au năpădit toate amintirile pământului. Am văzut multe poze ”nereușite” dacă e să le iei după reguli, mișcate, încețoșate… dar care mă transpuneau instant în bucuria, zâmbetele și îmbrățișările momentului de atunci. Și m-a cuprins un dor și-o jale, mai ales acolo unde erau oameni care nu mai sunt deloc pe lume cu noi dar și oameni care mai sunt pe lume dar nu prea mai sunt parte din lumea mea apropiată.

Ieri de dimineață, soțul meu a adus acasă un teanc de poze vechi pe care le-a găsit în apartamentul părinților. Am analizat cu interes poze de când era el copil, am încercat să recunosc oameni pe care eu i-am cunoscut doar de maturi dar care au fost și ei tineri. M-am necăjit când s-a terminat teancul și le-am luat de la capăt. M-am bucurat că nu l-am cunoscut pe soțul meu când avea 17-18 ani că mi-ar fi frânt inima în două cu privirea lui de cel mai popular băiat din liceu 😀

Una dintre fotografii a rămas separată de teanc. Aceea nu era o fotografie ci un fragment de viață obișnuită. Și da, acestea sunt cele mai prețioase, cele în care nu stai la poză, ci ai un moment de viață obișnuit pe care cineva ți-l surprinde pe cameră. Și dacă una dintre persoanele din fotografie nu mai este printre noi, o persoană dragă și importantă, atunci frântura de viață obișnuită devine dureros de privit. Dar în același timp, mulțumiri pentru amintiri îți vin în minte, chiar dacă nu mai știi cine a surprins momentul.

Am privit și eu frânturi de viață obișnuită cu tata. Am mai găsit câte una sau două și cu bunica. Cele cu tata, cel mai greu de privit. Și timpul nu face să fie mai ușor de privit, ci din contră. Dar ne luăm din când în când inima în dinți și ne uităm, pentru că ne e dor și pentru că suntem recunoscători pentru amintiri.

Cu ocazia asta am trecut și prin pozele de la ședința foto făcută de Oana și Codrin acum 6 ani. Și simt să le mai spun o dată, mulțumiri pentru amintiri! Mai jos, una (sau două…trei) dintre pozele mele preferate, de când am fost și noi tineri și miri 😀

Mihaela & Lucian-24

Mihaela & Lucian-92

Mihaela & Lucian-8

Tu când te-ai uitat ultima dată la frânturi de viață surprinse pe cameră și ai spus  mulțumesc pentru amintiri?

 

Advertisements
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: