Am văzut ieri și astazi filmul Moromeții. Primul, cel din 1987. L-am văzut din două părți pentru că, oboseală, abia dacă mai e timp seara târziu când ajungem acasă și pentru filme sau cărți.

Așa am realizat faptul că, deși am citit cartea, am făcut nenumărate caracterizări, rezumate, analize pe text și ce ni se mai cerea la școală, îmi aminteam de fapt foarte puține detalii din carte. Ceea ce m-a dus cu gândul la bunica mea maternă care, deși o femeie simplă cu patru clase, era în stare să povestească în cel mai mic detaliu cărți pe care le citise, noaptea, când se termina munca la câmp și când toată lumea era hrănită și culcată.

Cu toate astea, e o scenă anume care mi s-a întipărit în minte, cea în care Ilie Moromete își duce fiul cel mic la școală, cu căruța, pe o ceață de nu vedeai să mergi înainte. Dar ei au mers. Și am luat-o ca pe o metaforă a faptului că în ciuda drumului anevoios, nu trebuie să mergi altundeva decât înainte.

Sigur că cel mai drag am prins de Niculae, acest mic Marin Preda, care în ciuda greutăților și a piedicilor, nu a vrut cu niciun chip să lase cartea din mână. Scena în  care Niculae ia premiul întâi cu coroniță dar apoi nu poate spune poezia că-l cuprind frigurile, urmată de scena în care Ilie își cară cu duioșie fiul acasă în spate, este scena care m-a emoționat cel mai tare.

O alta preferată este cea în care Moromote îl bate pe Paraschiv cu ciomagul. O scenă destul de violentă dar cu un discurs de ți se face ție rușine de rușinea lor de băieți nerecunoscători.

Deși apărut de 31 de ani, eu acum văd filmul prima oară. Sau poate am mai prins frânturi din el și altă dată dacă l-au dat pe la televizor. Nu rețin. Dar e foarte posibil. Mai ales că tata era mai iubitor de filme românești și-mi amintesc că intram de multe ori la el în cameră și mă uitam cu el. Deși nu înțelegeam mare lucru, mereu am zis că sonorizările erau slabe și aveam nevoie de subtitrare. Ia uite că pe ăsta l-am înțeles și m-am uitat la el cu bucuria și emoția întoarcerii cu sufletul în trecut.

N-o să aștept încă 31 de ani să văd Moromeții 2 așa că mă voi duce la cinema în curând.

Revenind la cărțile din școală, cât de multe amintiri am lăsat să-mi scape. Sigur că le-am citit de plăcere, mereu am fost fan literatură română. Dar m-am pierdut în prea mule comentarii pe text că am uitat povestea. Și sper să-mi ajungă viața asta să reiau lecturi care mi s-au scurs prin fața ochilor dar pe care mintea nu a vrut să le mai păstreze, le-a înlocuit cu alte gânduri și griji și povești poate nici pe de parte la fel de valoroase.

Tu ce carte din școală vrei să recitești acum că poți s-o faci și fără să-ți iei notițe că ar putea să-ți cadă la bac?