Așa arată o poză pe care am făcut-o astăzi, la o ceainărie din București, unde nu am băut ceai, după cum se vede. În apărarea mea, era după prânz (aproximativ, depinde ce înseamnă prânz pentru fiecare, pentru mine era). Poză de Instagram, care nu a ajuns pe Instagram. Carte, Aperol, grădină, soare, un vânticel și o idee de răcoare chiar. O după-amiază perfectă de vineri care ar face să suspine pe cel care dă scroll pe Instagram în pauza de masă de la muncă, prins între ședințe și call-uri și rapoarte de livrat.

Ce nu am reușit să cuprind în poză: sufocarea din metrou, aglomerația și agitația dintr-o zonă de clădiri de birouri, vizita la contabil și aflarea de informații suplimentare despre banii pe care îi voi datora/îi datorez deja la stat (pe unele le știam deja dar mi-am mai alterat zenul când le-am auzit din nou), gândurile și incertitudinile din capul meu și dificultatea de a mă concentra, o sumă mult prea mare pe care am plătit-o pentru prânz (asumată de altfel), faptul că am cheltuit niște bani (nebugetați pentru ziua de astăzi) pe o carte deși aveam deja una pregătită în geantă gata de lectură (ok, asta nu e așa de rău, mă bucur că am luat-o), cele două mijloace de transport de suprafață pe care le-am schimbat până acasă (și certurile dintre vatman și călători, nu știu de ce, eram destul de departe de conflict). Și alte câteva lucruri. Dar de ce să mai lungim lista?

Tot felul de mărunțișuri, unele fleacuri, altele chestiuni importante, pe care filtrul telefonului le-a eliminat de îndată ce am așezat frumos paharul de Aperol lângă carte și am făcut o poză care arată cât de mișto este vinerea mea după-amiază. Și este, din câteva puncte de vedere, însă departe de a pune hashtag #perfectFriday, cum de altfel ar putea să pară.

Decât să pun poza de mai sus pe Instagram, mai bine pun poză cu cea mai recentă traducere a mea (pe care nu o am încă fizic, am făcut doar un print screen pe site-ul editurii). #proud

Ce vreau să spun este, de fapt, că încerc și eu să nu mai compar zilele mele cu zilele altora doar din poze de pe rețelele de socializare (nu îmi iese tot timpul). Că nici măcar Huawei P30 nu prinde-o poză chiar tot, ba din contră, mai scoate din detalii irelevante dar foarte reale de altfel (a nu se înțelege că am acest telefon, doar că știu că face poze bune).

Toate ca toate, pare a fi totuși o zi reușită. Între timp am mai făcut abstracție de zgomotul din jur și din capul meu și am avansat cu cartea (cumpărată astăzi) și, imediat ce public această postare, mă întorc cuminte la o bucățică din New York-ul anilor 40, relatată cu pricepere de Elizabeth Gilbert.