Skip to content

Scapă lumea de sub control

June 29, 2019

Atunci când fac pauze mai mari de scris (adică trece luna și abia dacă am scris un articol), este pentru că intru iar într-o pasă care îmi spune: de ce să scrii, cine mai are răbdare sau timp să mai citească și la tine, în condițiile în care e bombardament de informație în online, care mai de care mai valoroasă sau mai puțin valoroasă.

Sunt și au fost mereu subiecte de actualitate despre care am avut intenția să scriu, m-am așezat în fața foii dar n-a mai ieșit. A ieșit mai degrabă nesiguranța mea că opinia mea nu este utilă sau nu este corectă sau, cel mai important dintre toate,  nu voi putea aduna toate informațiile necesare cât să îmi pot forma o opinie. Așa că ori mi-am exilat opiniile în cap, ori le-am mai împărtășit timid în cerul meu de apropiați. Îi las pe alții mai deștepți să vorbească, pe cei mai informați, pe cei a căror cultură generală este atât de bogată încât asta îi face cumva îndreptățiți să spună ceva ce alții să citească și să se mai lumineze la minte.

Mai e și partea în care îmi displace total să intru în discuții în contradictorii. Și, am învățat cu toții până acum, internetul poate fi cu ușurință groapa de gunoi unde haterii își dezlănțuie cu toată puterea anonimatului (sau nici măcar) opiniile. Iar eu acolo nu am ce să caut decât dacă vreau să mă înfurii. Și nu vreau asta.

Din fericire sunt și oameni mai curajoși, pe care eu îi apreciez, care nu se pleoștesc instant când primesc comentarii neortodoxe (sau dacă se pleoștesc nu știu eu, ei continuă să scrie). Citesc la ei și aflu ce s-a mai întâmplat pe lume. Pe lumea asta din imediata apropiere, pe plaiurile noastre mioritice. Și îmi formez, inevitabil, o opinie, mai degrabă răsărită din opiniile lor. O fi bine, o fi rău, știu doar că am ales oameni care sunt mai informați, au citit mai mult, mai cu atenție, cu mai multă putere de înțelegere și au tradus și pentru alții o poziție sau alta. Uneori îmi mai cad ochii și pe comentarii însă mă opresc după primele pentru că, mă ustură ochii.

Mai e un aspect, vloggurile au luat amploare și, se pare, multor oameni le e mai ușor să te asculte/vadă decât să te citească. Eu personal, prefer să citesc. Sunt mai atentă și mai implicată într-un text decât într-un video. Plus că nu am mereu căștile la îndemână, le salvez pentru mai încolo dar uneori nu mă mai întorc la ele.

Textele lungi iar nu mai sunt așa populare. Deși nu știu dacă e așa simplu să sintetizezi un subiect greu, astfel încât să aibă context și argumente. În capcana asta intră mulți cei care cred că știu ceva doar din titlu sau din primele rânduri ale unui articol pe care l-au abandonat aproape înainte să-l înceapă. Și eu, uneori citesc un articol de vreo două ori până să-l înțeleg. Și asta pentru că e posibil să fie un context necunoscut sau să mă fi distras alte câteva zeci de chestii. Alteori îl citesc din prima cu atâta atenție încât nu-mi amintesc efectiv momentul în care a ajuns tramvaiul în stație iar eu nu m-am urcat sau am urcat dar am uitat să validez cardul de călătorie (lucru pe care-l fac într-un final și pare că aș fi cineva care a vrut să fie necinstit dar s-a răzgândit la jumatea drumului).

Apropo de subiecte de actualitate care, deși putem trăi cu senzația că nu ne afectează în mod direct, ne afectează de fapt mai direct decât ne-am imagina. Coincidență sau nu, am citit despre concedierile în masă la TNB fix când citeam Orașul fetelor, o carte scrisă de Elizabeth Gilbert. Orașul fetelor este numele unei piese de teatru care ia ființă în carte iar noi, ca cititor, avem privilegiul să vedem tot ce se întâmplă în culise din ziua 0, în ziua premierei și ceva timp după aceea. Mai avem ocazia să vedem și cum supraviețuiește un teatru mic în New York-ul anilor ’40, înainte, în timpul și după război. Și la cuvântul război am vrut să ajung. Pentru că citisem într-un ziar (online) că Oana Pellea a zis

suntem în prag de colaps, nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Probabil, doar în perioada războiului. Nu interesează pe nimeni, noi am mai spus prin intermediul canalelor media… Spunem că situația este catastrofală. Nu suntem băgați în seamă. Ceea ce vreau să spun foarte important, actorii și colaboratorii nu sunt plătiți din încasări. Acei bani nu vin direct la actori, ci la primării, care nu au trimis banii teatrelor. Mulți dintre noi, colaboratorii nu am primit banii din partea Arcub din luna ianuarie“. (Sursa)

Mi-am mai format o opinie despre criza din lumea teatrului românesc și citind o postare (lungă, dar am citit-o cap coadă de două ori) pe care, o actriță (păpușar) pe care o am în lista mea de prieteni de Facebook, a împărtășit-o pe rețeaua de socializare, moment în care am aflat și de protestul de mâine seară, din Piața Victoriei:

Draga prietenă/prieten,

Daca ai venit la vreun spectacol de-al meu, daca ne-am intalnit in parc, daca ai vazut doar pe facebook ce fac si ti-a placut, vino din nou alaturi de mine. E fara bilet! Duminica in Piata Victoriei de la ora 18:00 iesim in strada sa aparam dreptul de a (ne) juca. O sa am si papusile cu mine si voi juca acolo daca in alte locuri incepe sa fie imposibil. Uite si o pledoarie scrisa de Dorina Chiriac. Citeste pana la capat! E rost de înțelepțire!

Găsiți aici pledoaria întreagă scrisă de Dorina Chiriac.

Și vorbele Dorinei Chiriac m-au dus cu gândul la cartea pe care tocmai am terminat-o. Am aflat din ea mai multe despre lumea teatrului din spatele cortinei decât aș fi aflat în mod normal. Și m-am întristat. Pentru că nu prea înțeleg ce se întâmplă, în condițiile în care majoritatea pieselor se joacă cu casa închisă. Mai citesc, mă mai documentez, poate înțeleg….

Am vrut să știți și voi de protest. Deși probabil că știți. Eu am aflat doar pentru că am această prietenă actriță în lista de prieteni pe rețeaua de socializare.

Și dacă nu ați înțeles până acum unde vreau să ajung cu această postare (în caz că ați citit până aici) este pentru că nu are o destinație precisă. Bănănăi puțin pe străduțe, aștern gânduri, întrebări, împărtășesc lucruri care poate vă deschide și vouă apetitul să descoperiți mai multe. Despre cartea Orașul Fetelor, despre criza din teatru, despre protestul de mâine, despre formatorii de opinie, despre ce se mai întâmplă în țara asta.

Scriu această postare privind pe geam din bula mea, unde e răcoare și bine (nu cald și bine este ceea ce îmi doresc într-o zi de vară), de la Seneca Anticafe (unde au și cafea, apropo), de unde nu mă trage inima să plec pentru că e plăcut, frumos, relaxant, muzică în surdină, înconjurată de cărți, de locuri confortabile de stat (muuuulte locuri, mai mai că ajunsesem singurul client la un moment dat), liniște, ceai, fructe, biscuiți. Trece timpul repede aici, mai e puțin și se închide și încep să mă pregătesc mental să ies din bula mea, înapoi pe stradă, unde sigur o să văd un lucru sau altul care nu-mi place (desigur, pe lângă multe altele care îmi plac). Despre Seneca Anticafe, într-o altă postare, merită să povestesc mai pe larg, nu într-o desfășurare dezlânată de cuvinte.

Dacă tot v-am spus de Orașul Fetelor, vă las și cu un citat. Nu văd altul mai potrivit, ca încheiere. Apropo, poza din articol reprezintă vitrina unei librării mici, probabil de carte în limbă străină. Parcă uitându-se în stradă, fix la mine, mi-a atras atenția cartea pe care o aveam și eu în rucsac (doar că tradusă). A fost asa un semn simpatic și n-am putut trece fără poză.

„M-a dezamăgit toată lumea, a spus ea după o lungă tăcere.

– Cine, mai exact?

Credeam că avea să spună „naziștii”.

– Adulții, a spus ea. Toți. Cum au lăsat lumea să scape de sub control în halul ăsta?

– Nu știu, scumpa mea. Nu cred că e conștient vreunul de ce face.

– S-ar părea că nu, a decis ea, cu dispreț teatral, aruncând țigara fumată pe alee. Vezi, de asta de-abia aștept să cresc. Ca să nu mai fiu la mila unora care habar nu au ce fac. Mă gândesc că, cu cât mai repede am eu totul sub control, cu atât mai bine o să trăiesc.

– Planul sună excelent, Marjorie, am spus. Ce-i drept, eu n-am avut niciodată un plan în viață, așa că n-am de unde să știu. Dar din ce aud, te descurci bine.

– N-ai avut niciodată un plan? a spus Marjorie, privind în sus la mine cu groază. Cum reziști?”

Chiar așa, cum au lăsat adulții lumea să scape de sub control în halul ăsta?

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: